Acest articol este in special pentru crestini.
Initial mi-a fost destul de dificil sa aleg un titlu pentru aceasta postare.Articolul nu este menit pentru a insulta sau discredita persoane, indiferent de apartenenta religioasa, ci doar de a face cititorul sa ia aminte la niste „intrebari intrebatoare” referire la cartea dupa care isi ghideaza (sau cel putin pretind) viata, si anume: Biblia.

Esenta articolului este inspirata din ideile lui Pavel Corut, din una din cartile lui.

Cu siguranta multe persoane vor fi intrigate dupa ce vor citi articolul- sa se itneleaga de la inceput nu am nimic cu credinciosii, indiferent de religie, dar am ceva cu ignoranta…

„În secolul 3 e.n., cu ocazia traducerii Vechiului Testament în
limba latină, călugărul Ieronim a săvârșit cumplita blasfemie de a traduce numele zeilor
sălbatici ai israiliților prin Dominus Dei, păstrând însă în text toate faptele abominabile puse pe
seama respectivilor zei. Așa a început cumplita rătăcire a unei mari părți din din oameni,
rătăcire care a determinat moartea a mai mult de un miliard de pământeni și a întâziat evoluția
Civilizației Umane cu circa 15 secole.”

Pavel Corut exemplifica doar câteva ditre ele, după un exemplar al Bibliei aprobate de sinodul BOR(Biserica Ortodoxa Romana). Dumneavoastră veți judeca dacă faptele respective, puse pe seama lui Dumnezeu, sunt sau nu blasfemii.

1. Nu-mi pot explica de ce zeii istrailiților discutau cu toți sălbaticii, dar Dumnezeu se
mulțumește să inspire numai câteva minți luminate de oameni de știință. Să presupunem însă că Vechiul Testament, scrierea de bază a religiei judeo-creștine, chiar spune adevărul și încă despre Dumnezeu, nu despre zeii tribali din textul original! În cartea Judecătorii, cap. 11 — Ieftae și făgăduința lui, aflăm de o faptă abominabilă a zeului Șabaot, zeu tradus de judeocreștini prin Dumnezeu. Războinicul Ieftae i-a promis zeului Șabaot că va sacrifica prin ardere prima ființă care îi va ieși în cale din casa lui, dacă îi va da victoria împotriva fiilor lui Amon.
Șabaot i-a acceptat promisiunea și i-a asigurat victoria împotriva nevinovaților amoniți (aceștia își apărau cetățile lor). La înapoiere, singura fiică a lui Ieftae i-a ieșit în cale, dansând și bătând în tamburină, de fericire. Ieftae, credincios promisiunii, i-a acordat numai două luni să-și plângă fecioria, apoi a ars-o pe rug. Puteți crede că Dumnezeu a făcut un troc cu Ieftae, promițându-i o victorie într-un război nedrept, contra unui trup de fecioară pe rug, cu al cărui fum să se
desfete? Dumnezeu nu instigă la război, nu asigură victoria agresorilor, nu cere și nu acceptă jertfe umane sau de alt fel (animale). E o blasfemie să pui în sarcina divinității aceasta faptă abominabilă, atribuită zeului tribal israilit Șabaot.

2. În cartea Ieșirea, cap. 32 — Vițelul de aur, Moise, protejat și inspirat de zeul Iahve (tradus de judeo-creștini prin Domnul) îndeamnă membrii tribului lui Levi să ucidă în masă, „fiecare pe fratele său, pe vecinul său și pe aproapele său”, pentru vina de a fi căzut în idolatrie (și-au făcut un vițel de aur, după model babilonian). Porunca lui Moise a fost executată și trei mii de evrei din alte triburi decât leviții (trib din care se recrutau preoții) au fost uciși. Iahve s-a arătatîncântat de acest genocid și a promis să șteargă ucișii din cartea sa. Identificarea lui Iahve din acest pasaj cu Dumnezeu este sau nu blasfemică? Răspundeți, oameni gânditori și civilizați! Nu
era mai ușor ca Atotputernicul să schimbe gândurile idolatrilor încă înainte de a construi vițelul de aur? În prima parte a acestei cărți, am văzut că Divinitatea Adevărată cunoaște fiecare gând uman înainte de a fi pus în practică.
3. În aceeași carte, cap. 11 — Ieșirea din Egipt (Eghipet), Iahve îl sfătuiește pe Moise să-și instruiască israeliții să păcălească egiptenii, prin împrumutarea unor vase de aur sau de argint și a unor haine, cu care să fugă (deci, să înșele și să fure). Lui Moise, zeul respectiv îi dă puterea de a ucide, în noaptea fugii, tot primul născut egiptean, de la fiul faraonului și până la copilul ultimei slujnice, prin simpla sa prezență (iar genocid, deoarece majoritatea egiptenilor nu erau vinovați de înrobirea evreilor). În acest pasaj, judeo-creștinii au tradus Iahve prin Domnul, săvârșind încă o blasfemie.
4. În cartea Facerea, cap. 3 — Căderea strămoșilor în păcat, zeii apar la plural (elohim), nenominalizați. Acest plural, elohim, apare de circa 2000 de ori în textul Bibliei și a fost tradus de judeo-creștini fie prin Dumnezeu, fie prin Domnul. În art. 21 și 22 al acestui capitol, zeii (elohim) arată slăbiciuni omenești: confecționează cu mâinile lor haine din piele pentru Adam și Eva, apoi își exprimă teama că „Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul. Și acum, nu cumva să întindă mâna, să ia din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci”. E normală echivalarea acestor elohim mici și paranoici cu Dumnezeu? Dacă au cusut haine pentru Adam și Eva, muritori de statura noastră, înseamnă că erau și ei cam de aceeași statură, conform afirmației anterioare, că elohim i-au creat pe cei doi după chipul și asemănarea lor. Vă puteți imagina un Dumnezeu microscopic cât un om, coborât pe firul de praf Terra, din bobul de orez — sistemul nostru solar, al galaxiei Calea lactee, pentru a se ocupa de niște ființe microscopice?
5. În cartea Facerea, cap. 4 — Cain și Avel, zeul El Shadai, tradus de judeo-creștini prin Domnul Dumnezeu, e prezentat cu mai multe fapte oribile, astfel:
•Acceptă jertfa de carte și grăsime a păstorului Avel, dar refuză jertfa de vegetale a
agricultorului Cain, fratele lui, determinând gelozia acestuia. Ca urmare, Cain îl ucide pe
Avel.
•El Shadai nu-l pedepsește pe Cain pentru fratricid, ci amenință pe oricine l-ar ucide cu o înșeptuită pedeapsă.
Desigur, pasajul este însoțit și de o idioțenie specifică textului biblic. Cain și Avel erau singurii fii ai cuplului primordial Adam și Eva. Cine putea să-l ucidă pe Cain, dacă nu proprii săi părinți? Textul biblic susține însă, în art. 16 și următorul, că ucigașul Cain a plecat în pământul Neid (Nod, în altă traducere), din preajma Edenului, unde și-a cunoscut pe femeia sa, care i l-a zămislit pe fiul Enoh. Care femeie, când pe Pământul primordial exista numai Eva, maică-sa? Cum să fi construit Cain singur o cetate, cu numele fiului său Enoh, cu mâinile goale? Nu era în stare să facă nici o colibă.
Ce părere aveți de identificarea lui „Domnul-Dumnezeu” cu zeul crud, ce pretinde jertfe și crează animozități între frați? Unde e justiția divină, dacă ucigajul frate este ocrotit împotriva oricui? Blasfemie!
6. În exemplarul original al Vechiului Testament, cartea Facerea (Geneza, în alte traduceri), între capitolele 5 — Neamurile patriarhilor și 6 — Vestirea potopului, a mai existat un capitol — Cartea patriarhului Enoh. El a fost scos din actuala Biblie, deoarece proba, fără putință de tăgadă, că Dumnezeu a interzis în mod absolut făpturilor divine (îngerii) să procreeze cu pământencele și i-a pedepsit sever pe cei care i-au încălcat porunca (prințul Semyaza și încă 200 de îngeri). De ce s-a scos acest capitol? Deoarece contrazicea în mod absolut faptul că Dumnezeu — Duhul a fecundat-o pe pământeanca Maria (Miriam), zămislind un prunc, Joshua,
zeificat ulterior sub numele Isus Christos. Capitolul scos n-a putut fi însă distrus ci circulă sub denumirea de Apocriful lui Enoh (a fost publicat și în România postdecembristă, la Editura Miracol). Urme ale acestei interdicții divine apar însă în cap. 6 — Vestirea potopului, articolele
2-4, în care zeul Șabaot, tradus de judeo-creștini Domnul Dumnezeu, a interzis fiilor săi să procreeze cu pământencele, pentru a nu rămâne duh divin în oamenii a căror vârstă maximă a fost limitată la 120 de ani. Compilatorii biblici au uitat această interdicție, astfel că, în textele ulterioare, mulți oameni depășesc 120 de ani.
Din capitolul 6, pe noi ne interesează însă o blasfemie, cuprinsă în art. 6 și 7. În acest capitol se afirmă că Șabaot, întristat de răutățile oamenilor, s-a căit că i-a făcut și a decis să-i distrugă prin potop, împreună cu majoritatea celorlalte vietăți. Cum să crezi că Adevăratul Dumnezeu era un neisprăvit care greșise creația umană și, în loc s-o corecteze cu atotputernicia Domniei Sale, a decis s-o distrugă? Normal că o logică întrebare se ridică: De ce să distrugă și viul inferior,
format din plante și animale, care nu greșise cu nimic? Ce părere aveți despre identificarea acestui zeu imperfect, neputincios și ilogic cu Dumnezeu?

7. În Facerea, cap. 12 — Chemarea lui Avram (Abraham), zeul Șabaot închide ochii asupra unor fapte deosebit de imorale ale protejatului său Avram. Acesta se căsătorește cu sora sa vitregă Sara (incest) și avea atâta „încredere” în puterea ocrotitoare a lui Șabaot, încât, pe timpul șederii în Egipt, a pus la cale o înșelătorie cu soția sa, să nu fie cumva ucis de egipteni. De comun acord, Avram și Sara s-au declarat frați, astfel că Sara a ajuns metresa plătită a faraonului (nenumit, deoarece ignoranții compilatori biblici nu cunoșteau istoria Egiptului). Avram se bucura de daruri câștigate de soție prin prostituție (cămile, viței, oi etc.). Acest exemplu de proxenitism, prostituție și înșelăciune a plăcut atât de mult textierilor judeo-creștini,
încât în slujba de cununie actuală se recomandă miresei să se veselească ca Sara, iar mirelui, să se poarte ca Avram. Ce spuneți despre această blasfemie, în care numele zeului Șabaot este înlocuit cu Dumnezeu?
8. În Facerea, cap. 17, zeul Șabaot stabilește ca legătură între el și seminția patriarhului Avram tăiatul împrejur. Vă puteți imagina o astfel de preocupare măruntă și intimă din partea lui Dumnezeu? Judeo-creștinii au tradus numele zeului prin Dumnezeu, dar nu respectă legătura indicată în Biblie — tăiatul împrejur. E o blasfemie să afirmi că Dumnezeu se ocupă de penisurile unor păsotori sălbatici, ba încă și făcea o legătură cu ei pe aceste organe.
9. În Facerea, cap. 18, apare o altă blasfemie: Dumnezeu care mânca ca un căpcăun. În concret, la cortul păstorului nomad Avram, se prezintă zeul Șabaot, tradus Dumnezeu, însoțit de doi îngeri. Avram le oferă la masă un vițel fript, circa 80 de kilograme de azime, unt și lapte. Deci, cel puțin 150 de kilograme de mâncare cu băutura aferentă pe care zeul și însoțitorii o consumă
integral. În ce constă blasfemia? În primul rând, Dumnezeu este coborât din plan divin și prezentat ca un zeu antropomorf, care stătea la palavre cu un păstor nomad. În al doilea rând, oricine mănâncă și bea trebuie să urineze și să defecheze. Vi-L puteți imagina pe Adevăratul Dumnezeu defechând și urinând, încât din Cer ar cădea numai produse de vidanjă? Blasfemie clară. Dumnezeu este numai Spirit, numai Hiperconștiință atotcunoscătoare și inspiratoare de fapte exclusiv creatoare și morale.
10. În Facerea, cap. 19, „piosul” Lot, protejatul zeului Șabaot (tradus Dumnezeu), săvârșește un dublu incest, cu cele două fiice ale sale. Din acest dublu incest, rezultă doi fii — nepoți: Moav, de la fiica cea mare și Aman, de la fiica cea mică. Justiția divină a interzis incestul până și în lumea animală. Cum să spui că Dumnezeu a aprobat acest incest?
11. În Facerea, cap. 22 — Isaac adus spre jertfă, judeo-creștinii pun în sarcina lui Dumnezeu o faptă crudă, atribuită inițial zeului tribal Șabaot. Acest zeu, vrând să ispitească credința lui Avraam, i-a cerut să-și jertfească unicul fiu născut de Sara. Avraam și slugile au pregătit rugul de jertfă și au legat copilul deasupra, afectându-l psihic. Dacă un om din zilele noastre ar face așa ceva, asociațiile pentru protecția copilului l-ar declara nebun și ar salva pruncul din mâinile sale.
Abia când Avraam a scos cuțitul să-și ucidă fiul, Șabaot s-a îndurat și i-a permis lui Avraam să sacrifice în locul copilului un bebec, din fumul căruia să se hrănească (anticii israiliți credeau că zeii trăiau cu fumul jertfelor de carne arsă). Ca oameni normali, gândiți că, în acest pasaj, este vorba de un zeu sălbatic, crud, ignorant, incapabil să citească credința din creierul lui Avraam sau despre Adevăratul Dumnezeu?
12. În Facerea, cap. 24 — Căsătoria lui Isaac, aflăm cam ce concepții rasiste avea Avraam și cum se practica jurământul la vechii israiliți, mari adoratori ai zeului Șabaot. Avraam și-a chemat starostele slugilor și l-a pus să jure pe penisul său că nu-i va lua fiului său Isaac nevastă cananeancă. Jurământul pe falus (penis) era propriu mai multor popoare antice orientale iar concepția rasistă, a păstrării nealterate a seminției israelite, se întinde în tot Vechiul Testament, în Noul Testament și în alte documente religioase ebraice (Talmud, Thora etc.). Chiar credeți că nomadul ăsta sălbatic, Avraam, avea vreo legătură cu Dumnezeu? E o blasfemie să spui că Divinitatea a inspirat credincioșii să jure pe falus și să practice discriminarea rasială.
13. În Facerea, cap. 25 — Căsătoria a doua a lui Avraam și 27 — Binecuvântarea lui Iacov, ni se prezintă câteva înșelăciuni făcute de Iacob, dreptcredinciosul zeului Șabaot. În primul rând, observăm că, în mai puțin de 100 de ani, sinodul BOR a alterat semnificativ numele multor personaje din Biblie, ca de exemplu Iacov a devenit Iacob, Isav a devenit Isac, hananienii au devenit cananieni etc. Aceste falsuri succesive încearcă să pună de acord textul biblic cu descoperirile istorice.
În cap. 25, aflăm că Isaac, fiul lui Avraam (care murise la 175 de ani, vârstă mai îndelungată decât stabilise Șabaot în cap. 6, pentru toți pământenii), s-a căsătorit cu Reveca și a avut doi fii gemeni Isav (Isac) primul născut și Iacov (Iacob) cel plăcut lui Șabaot. Iacov a profitat de foamea fratelui său, vânătorul Isac și i-a cumpărat drepturile de prim născut cu un blid de linte. La anticii israeliți, primul născut moștenea tot iar următorii copii trebuiau să pornească de la zero
ori să-i fie slugi. Ulterior, același „pios” Iacob, ajutat de mama sa, a smuls binecuvântarea tatălui său orb, prin înșelăciune, substituindu-se părosului său frate Isac, plecat la vânătoare. Orbul Isaac, înșelat, l-a făcut pe Iacob stăpân pe averea familiei și peste ceilalti frați. Normal, vânătorul Isav a încercat să se răzbune, fapt pentru care înșelătorul Iacob, sfătuit de mamă, a șters-o în Mesopotamia, la fratele ei Lavan. N-aș fi menționat această înșelăciune obișnuită între sălbatici, încăt o găsim și la alte popoare (mai ales, la greci). Am însă un motiv serios s-o fac: înșelătorul Iacob este invocat de judeo-creștini cu fervoare, în formula Dumnezeul lui Avraam și Iacob. Până și Jeshua (Isus Hristos) îl „vede” pe iacob în „împărăția cerurilor”, alături de Avraam și Solomon, într-un pasaj din evanghelie pe care îl vom analiza îl capitolul 3 al
acestei părți. Acum observ că este o blasfemie sa afirmi că Dumnezeu și-a ales ca protejat un individ care și-a înșelat fratele și tatăl, făcându-l genitorul seminției israilite.
14. În Facerea, cap 28 — Vedenia lui Iacov, aflăm despre două lucruri negative, pe care Divinitatea nu le-ar fi comis niciodată:
•Orbul Isaac își sfătuiește ambii fii, Isav și iacob, în cel mai autentic stil rasist, să nu-și ia
soții din rândul canaanencelor. Acest stil rasist a rămas în religia judeo-creștină până în zilele noastre, în afirmații grave, cum ar fi „poporul ales de Dumnezeu”, „țara sfântă” etc.
•Deși Iacob era un imoral înșelător de frate și de tată, zeul El (tradus de creștini prin
Dumnezeul lui Avraam și Isaac), i se arată în vis și-i promite că pământul pe care dormea
(ținutul haran) va deveni al său, că va da naștere unei seminții mari, pe care o va
binecuvânta, că-l va păzi pe toate căile pe care va merge. Iacob, după ce s-a trezit, a
replicat ca un autentic negustor: De mă vei păzi pe calea mea, de-mi vei da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și de mă vei întoarce sănătos în casa tatălui meu, vei fi Domnul Dumnezeul meu.
Vi se pare corect ca, în aceste pasaje, zeul El să fie identificat cu Dumnezeu? De când face Dumnezeu târg cu muritorii imorali și salbatici? Nici măcar acum, în secolul 21 e.n., cel mai luminat pământean n-a discutat cu Dumnezeu, ci a simțit doar inspirația și ocrotirea divină.
15. În Facerea, cap. 31 — Iacov pleacă de la Lavan, avem proba clară, în textul sinodic, că judeii din Vechiul Testament se închinau la idoli de lut (terafimi), pe care îi numeau zei (elohim), cuvânt tradus de judeo-creștini prin Dumnezeu (blasfemie îngrozitoare). Iacob a plecat pe furiș de la socrul său Lavan, fratele mamei sale, cu cele două fiice ale acestuia, verișoare devenite soții — Lia și Rahila (Rașela). În art. 18 al acestui capitol, se scrie clar: lavan a fost dus să-și tundă oile și Rahila a furat idolii tatalui sau. În art. 30, Lavan l-a ajuns pe fugarul Iacob și l-a întrebat (textual): Pentru ce ai furat dumnezeii mei? Rașela a ascuns însă idolii sub șeaua cămilei, s-a așezat pe ea și s-a scuzat față de tată că nu se poate ridica, deoarece era la ciclu.
Așa se face că idolii-dumnezeu au rămas la Rașela. În actuala slujbă de căsătorie, judeo-creștinii îi spun miresei Să te veselești ca Sara și să te înmulțești ca Rașela! halal modele morale! În ce privește identificarea Divinității cu niște idoli de lut, blasfemia e cât se poate de clară.
16. În Facerea, cap. 32 — Rugăciunea lui Iacov, ni se prezintă o blasfemie și mai mare: Iacob s-a luptat o noapte întreagă cu zeul El (tradus Dumnezeu), i-a smuls acestuia binecuvântarea, precum și schimbarea numelui său în Israil, pentru că „te-ai luptat cu El (Dumnezeu) și cu oamenii și ai biruit”. Vă puteți imagina această blasfemie? Stăpânul Universului, al galaxiei noastre sau măcar al întregului nostru sistem solar se luptă cu o gânganie microscopică și-o binecuvântează pentru curajul ei… Tare nerod trebuie să fii, pentru a crede că poți agresa Divinitatea fie și numai cu un gând.
17. În Ieșirea, cap. 2-3, apare o altă blasfemie. Zeul tribal Iahu (Iahve) îl contactează pe păstorul Moise, ginerele lui Iotor (Ietro) din Madian, fugar din Egipt, unde ucisese un băștinaș, zeul luând forma unui tufiș de spini arzând. Iahve din boscheți îi spune lui Moise că și-a amintit de poporul său israilit și-l trimite în Egipt, unde evreii se stabiliseră de bună voie, încă din timpul lui Iacob, să-i scoată din „robie”. Desigur, nu se precizează nici data acestui eveniment, nici numele faraonilor, deoarece compilatorii biblici erau botă în materie de istorie și geografie. Art.
22 din cap. 3 descrie modul în care Iahve îi ordonă lui Moise să-i instruiască pe israeliți să jefuiască pe conlocuitorii și vecinii lor egipteni: „și veți lua vase de argint și de aur și îmbrăcăminte… și veți prăda pe egipteni” (textual). Desigur, judeo-creștinii au tradus Iahve prin Dumnezeu și au săvârșit blasfemia de a-l acuza de instigare la jaf.
18. Orice om întreg la minte știe că Divinitatea stăpână peste întregul Univers sau măcar peste sistemul nostru solar nu se ocupă de scamatorii mărunte, ci aplică legi foarte sigure, oferindune siguranța de viață. În Ieșirea, cap. 4, zeul iahve (tradus Dumnezeu) face câteva scapatorii în fața sălbaticului Moise, bâlbâit din naștere: transformă un toiag în șarpe, îi face mâna albă ca zăpada. Asemenea „minuni” se întâlnesc în poveștile tuturor popoarelor fără pretenția de a fi divine.
O altă scamatorie mult invocată de judeo-creștini este „focul din Cer” care coboară pe
mormântul lui Jeshua (Isus Hristos) din Ierusalim. Scamatoria a fost probată ca pur umană, de mult timp, însă continuă să păcălească naivii, inclusiv din rândul pseudointelectualilor plini de diplome și titluri științifice, dar cu grave lacune în cultura generală. În primul rând, mormântul la care se oficiază slujba nu este al lui Jeshua )Isus Hristos), deoarece acest reformator judeu, după ce a fost ciomăgit de farisei, a plecat în Shrinagar, unde a trăit până la moarte (acolo se află o biserică cu mormântul lui). În al doilea rând, „focul din Cer” are o explicație științifică, descoperită de englezi, pe timpul protectoratului asupra Palestinei. Fâșiile de vată pe care preotul oficiant le pune pe mormânt sunt îmbibate într-un amestec de magneziu umed și
fosfor. În timp ce preotul se roagă, magneziul se usucă și se autoaprinde iar fosforul întreține arderea. Aceeași compoziție este folosită și la fitilele lumânărilor care se autoaprind pe timpul slujbei de înviere.
Nu credeți că e o blasfemie să afirmi că Dumnezeu si-a ales ca mesager un păstor nomad, bâlbâit și ucigas? Este. Judeo-creștinii și unii evrei au înnegrit sute de mii de pagini, pentru a-i crea lui Moise altă personalitate decât cea descrisă în Vechiul Testament. Până și Sigmund Freud a participat la această operă de mistificare a personalități și faptelor lui Moise, în lucrarea Moise și monoteismul. Judeo-creștinii mai înfocați i-au găsit chiar descendență faraonică iar unele apocrife ni-l prezintă ca general egiptean. Cum textul de bază al religiei judeo-creștine, Vechiul Testament, e pretins revelat divin, trebuie să ne limităm la cele scrise în
el: Moișe era un evreu gângav, fugit din Egipt pentru uciderea unui băștinaș, ajuns păstor la oile socrului său Ietro (Iotor) din Maidan. Într-o zi, a văzut un tufiș în flăcări și i s-a părut că auzea glasul zeului Iahve, poruncindu-i sa plece în Egipt, să elibereze israeliții (de cine?), folosind ca
orator pe fratele său Aaron levitul, care se putea face înțeles. Nu era mai simplu ca Dumnezeu să-i impună faraonului gândul bun de a elibera israeliții? Așa ar fi fost, dacă Iahve ar fi fost Dumnezeu. El era însă un zeu boschetar, imaginat de niște sălbatici israiliți.

19. În Ieșirea, cap. 7-10, se precizează că Iahve era numai zeul evreilor, nu și al altor popoare orientale, ca să nu mai spun de întreaga Omenire pământeană, galaxie, Univers. În concret, în cap. 7 art. 14-16, Iahve îi poruncește lui Moise să meargă la faraon și să-i spună: Zeul Iahve al israiliților m-a trimis la tine… Dacă până și Vechiul Testament precizează clar că Iahvve era un
zeu particular, al unei populații orientale nomade, cum își permit judeo-creștinii să-l identifice cu Atotputernicul Dumnezeu? blasfemie. Ignoranții compilatori biblici nu cunoșteau nici măcar numele râului care trecea prin Egipt, Nilul, fapt rezultat din art. 20 – 25 al aceluiași capitol. 20. În Ieșirea, cap. 7, 8, 9 și 10, compilatorii biblici pun pe seama lui Iahve (tradus Dumnezeu)
tot soiul de fapte oribile, nedemne de Divinitate: transformarea apelor în sânge acoperirea pământului egiptean cu broaște, atacul egiptenilor (nu și ale israeliților!), îmbolnăvirea populației egiptene cu bube produse de spuză din cuptor, ploi cu piatră încinsă, invazie de lăcuste, întuneric timp de trei zile, numai asupra egiptenilor. În toate aceste capitole, se folosește clar titlul Iahve zeul israeliților, fapt pentru care nu-mi explic ce idiot a tradus aceasta
rin Dumnezeu. În al doilea rând, scamatoriile vrăjitorești descrise în aceste capitole n-au fost posibile și nu sunt consemnate în nici un text egiptean. Adevăratul Dumnezeu n-ar fi stat să se bată cu faraonul în „minuni”, de dragul unui trib de robi israeliți, ci i-ar fi slobozit pur și simplu, blocând mental orice împotrivire din partea faraonului și a altor egipteni. De ce să fi făcut însă acest lucru? De bine, de rău, egiptenii edificaseră un început de civilizație umana, în timp ce judeii erau simpli păstori nomazi. E clar că Iahve era un zeu al triburilor nomade israilite, nu Dumnezeu.
21. În Ieșirea, cap. 11, art 2 și 3, se afirmă că Iahve le-a dat evreilor „har” să păcălească și să jefuiască egiptenii între care trăiau. Cum să spui că Dumnezeu a săvârșit asemenea faptă imorală, de dragul unor nomazi idolatri și lipsiți de orice virtute? Ce blasfemie!
22. În Ieșirea, cap. 12 — Mielul Pascal, zeul Iahve este prezentat în trei ipostaze:
a. Îi învață pe israiliți să sacrifice miei și iezi pascali, să le consume carnea friptă iar cu sângele, să ungă stâlpii și pragurile ușilor, pentru ca el să poată recunoaște casele de evrei.
b. În miezul nopții pascale, Iahve trece prin tot Egiptul și ucide fiecare nou născut egiptean, de la fiul faraonului și până la cel al ultimei slujnice (un soi de genocid).
c. Iahve dă „har” israeliților să păcălească și să jefuiască egiptenii.
Ni se precizează și cifra israeliților bărbați din noaptea genocidului: 600.000 de pedeștri. Deci, cu femei și cu copii, ar fi trebuit să fie mai mult de două milioane, o cifră deloc neglijabilă.
Ce putem comenta la acest articol, în care judeo-creștinii înlocuiesc numele zeului Iahve cu
Dumnezeu? E sălbatic, neadevărat și blasfemic. Dumnezeu nu se ocupă cu astfel de ticăloșii.
Cum să se coboare Divinitatea perfectă, pură, creatoare, pașnică etc. între asemenea sălbatici?
Compilatorii au fost corecți, precizând că, în poveste, e vorba de Iahve zeul israeliților.
Traducătorii și cei care susțin această gravă blasfemie sunt cumplit de vinovați
23. În Ieșirea, cap. 17 — Apă din piatră, ni se mai precizează o faptă criminală, pusă pe seama lui Dumnezeu: israeliții, inspirați de Iahve, au trecut prin sabie tribul lui Amalic, trib aflat întâmplător în calea lor.
24. Ieșirea, cap. 20, Cele zece porunci, precizează clar, în art. 20, scopul religiei pe care o va impune: A venit Iahve la voi, să intre frica lui în voi, să nu păcătuiți. În fapt, regulile din acest capitol, prea mărunte pentru Divinitate, sunt formulate de societatea pastorală israilită.
25. Ieșirea, cap. 21 — Rânduieli pentru căsnicii și pentru ucideri cuprinde reguli de viață socială cristalizate la popoarele din Orientul Apropiat, mai ales la egipteni și babilonieni, fără nici o intervenție divină. Toate sunt inspirate din legea talionului — Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte și moarte pentru moarte, însă judeo-creștinii actuali nu le mai respectă, în pofida faptului că susțin că au fost revelate divin. La fel, ei nu respectă porunca din următorul capitol (22), de a pedepsi cu moartea zoofilii și vrăjitorii.
26. ieșirea, cap. 23 — Despre sărbători, cuprinde o regulă neblasfemică, pe care le-o amintesc judeo-creștinilor (art. 2): Să nu te aduni cu cei mulți spre rău, să nu te ascunzi în mulțime, ca sa abați judecata! Dacă un sălbatic din urmă cu 2000 de ani a intuit această regulă de psihologie contrară legii turmei violente și nedrepte, gata să greșească în bloc, cum pot fi calificate persoanele din timpul nostru care n-o respectă? Restul poruncilor sunt prea mărunte (despre animale, despre împrumuturi etc.), ca să fie de origine divină. Ele au fost compilate după mai
multe legi și cutume contemporane cu textierii biblici. Interdicția din art. 13, de a nu pomeni zei străini, arată clar că autorii nu-l considerau pe Iahve singurul zeu, fapt ce acuză pe judeocreștinii care l-au declarat Dumnezeu.
26. Ieșirea, cap. 23, cuprinde însă câteva pasaje blasfemice, în care Iahve este tradus prin Dumnezeu:
a. Art. 22, Iahve promite israeliților că va fi vrăjmașul vrăjmașilor lor. Divinitatea nu este nici partinică, nici războinică.
b. Art. 23, Iahve promite nomazilor israeliți că-i va zdrobi pe amorei, hetei, ferezei, hananei (probabil, canaanieni), gheresei, evei și ievusei, dându-le lor pâmânturile acestora. E clar că avem de a face cu un zeu războinic și cotropitor, nu cu Dumnezeu cel drept și pașnic.
c. Art. 24, Iahve poruncește israeliților să distrugă templele și locurile de rugă ale altor zei, la care se rugau alte popoare. Avem de a face cu o poruncă umană, pusa de miticul Moise în gura lui Iahve (tradus Dumnezeu — de judeo-creștini). Adevăratul Dumnezeu nu se teme de concurența vreunui zeu inventat de sălbatici, probă că nici nu se amestecă în certurile dintre cele mai mult de 200 de religii actuale. Cei care se ceartă, se lovesc și se distrug sunt fanaticii din religiile respective, nu Dumnezeu.
d. Art. 27 indică foarte clar că Iahve era un zeu tribal războinic. El promite israeliților că-i va înarma cu frica, încât să îngrozească toate neamurile împotriva cărora vor acționa aceștia.
e. Art. 30. Iahve promite israeliților că-i va înmulți și întări, încât vor moșteni Pământul, o teză rasistă, răspândită prin sionism și religia judeo-creștină. În realitate, procesul de globalizare progresivă, aflat în plină desfășurare, indică intenția Divinității de metisare a națiunilor și raselor, până la formarea unei singure populații planetare. Desigur, acest proces evolutiv lent
va dura câteva milenii terrane, timp care, la scara Universului, nu înseamnă nici măcar o milionime de secundă, iar israiliții vor dispărea integral..
27. În Ieșirea, cap. 24 — Moise se suie a doua oară pe muntele Sinai, ni se prezintă o jertfă sălbatică, adusă zeului Iahve (tradus Dumnezeu). În art. 5, se descrie jertfirea unor viței, cu ritualul adunării sângelui acestora și turnarea lui pe jertfelnic, spre desfătarea lui Iahve. Obiceiul sălbatic de a jertfi animale pentru îmbunarea zeilor nu are nimic în comun cu credința în Adevăratul Dumnezeu. Divinitatea nu ne cere jertfe umane sau animale, ci cunoașterea corecta a Lumii, intensă creatie utilă progresului și o desăvârșită comportare morală. Gestul prin care Moise stropește evreii cu sângele vițeilor uciși e de-a dreptul barbar și dezgustător. Cum să spui că, prin sângele bietilor vitei, Dumnezeu s-a legat cu triburile israelite? Blasfemie! Nimeni nu-i poate impune lui Dumnezeu vreo legătură, nici prin jertfă, nici prin șiretenie, nici în alt mod. În art. 10 din același capitol, se precizează clar că Iahve era zeul lui Israil și nimic mai mult. Cum au îndrăznit preoții judeo-creștini să săvârșească blasfemia de a traduce numele acestui zeu tribal prin Dumnezeu?
28. În Ieșirea, cap. 25 și 26, Iahve e prezentat ca un mărunt zeu, care îi dă nomadului Moise indicații în treburi deloc divine: să adune de la populație aur, argint, aramă, mătase, păr de capră etc., sa confecționeze un chivot pentru păstrarea „legii”, chivot străjuit de doi heruvimi (boi înaripați, preluați din religia babiloniană) și un cort în care Iahve să discute cu Moise. Dacă personajul Moise a existat cu adevărat, atunci a fost un mare impostor (cum spunea Spinoza), punând în gura zeului Iahve propriile preocupări mărunte. Desigur, a afirma că Adevăratul
Dumnezeu s-a ocupat de asemenea mărunțișuri, ale unor nomazi sălbatici, e o blasfemie. Blasfemia continuă și în cap. 27, în care Iahve (tradus Dumnezeu) îi indică lui Moise cum să construiască altarul jertfelor. Numai sălbaticii obișnuiau să aducă jertfe zeilor lor, deoarece Dumnezeu Creatorul nu cere nici un fel de jertfă umană, animală sau vegetală. Preoții cereau și cer astfel de jertfe, pentru a se îndopa cu ele.
29. În Ieșirea, cap. 28-30, apar alte măruntișuri discutate, chipurile, de Iahve cu Moise și puse pe seama lui Dumnezeu: cum să se confecționeze hainele preoților, cum să se „sfințească” acești preoți, prin sacrificarea unor viței și berbeci, cu al căror sânge să-și ungă hainele, ce fel de carne să se pună pe altar etc. Dacă am vedea acum pe cineva săvârșind un astfel de ritual, l-am considera un sălbatic crud și idolatru. Cum sunt cei care susțin că acest text este divin și revelat? Judeo-creștinii își bat joc de măreția lui Dumnezeu, identificându-L cu acest mărunt zeu tribal, preocupat de aiureli, cum ar fi construirea unui altar, tămâierea, respectarea sâmbetei
nelucrătoare, cioplirea unor table ale legii (în perioada respectivă ar fi putut folosi scrierea pe papirus ori pe table de metal nobil).
30. În Ieșirea, cap. 34 — Alte table ale legii, Iahve îi poruncește lui Moise sa distrugă triburile întâlnite în cale (amoreii, hananeii, ferezeii, heteii, eveii, ghergheseii și ievuseii), să le dărâme templele, sa ardă chipurile „dumnezeilor” lor, să nu mănânce cu ei și să nu se metiseze cu ei, deoarece s-ar „curvi” la alți zei. Cum să spui că Divinitatea a poruncit asemenea ticăloșii?
Blasfemie!
31. În cap. 35 al aceleași cărți, Moise pretinde că iahve (tradus Dumnezeu_ cere ca fiecare evreu să-i aducă daruri cât se poate de materialiste: aur, argint, aramă, țesături de mătase și de păr de capră, piei de berbeci, untdelemn de candelă, miresme pentru ungere, tămâie, pietre de sardiu etc. pe care să le depună la „cortul sfânt”. Dumnezeu, stăpân pe un Univers infinit, pe o
galaxie cu diametrul de 100.000 de ani lumină sau cel puțin pe sistemul nostru solar, cu diametrul de 13,5 miliarde de kilometri, se transformase într-o măruntă gânganie pământeană, grăind cu nomazii israiliți, despre asemenea mărunțișuri? Blasfemie! La fel de blasfemice sunt și următoarele capitole din carte, 36, 37, 38, 39 și 40, care tratează numai mărunțișuri fără noimă, privind construirea „cortului sfânt” și a veșmintelor preoțești. Am auzit diverse injurii la adresa lui Dumnezeu, dar că ar fi fost și corturar, numai după citirea Bibliei. Mare mizerie în sufletele și
mințile celor care au coborât imaginea pură a Creatorului în salbăticia „poporului ales” de Iahve, până acolo că au afirmat că Dumnezeu a intrat în cortul respectiv!
33. În Leviticul, cap. 1-9, găsim rădăcina judeo-creștină a ideii că se poate face troc cu
Dumnezeu, pentru îmbunare și iertarea păcatelor. Iahve (tradus Dumnezeu) cere să i se aducă jertfe arse, „miros de bună mireasmă pentru el”, carne de boi și de berbeci, făină cu untdelemn, turte (azime) etc., precizând, ca un măcelar sadea, cum să se taie animalul, ce părți să se ardă și ce părți să rămână preoților. E clar că avem de a face cu reguli întocmite de preoți (leviți), în folosul lor, dar în frica de Iahve. E o blasfemie să afirmi că Dumnezeu se ocupa de
mărunte treburi măcelărești și ierta păcatele contra unor jertfe (plăți în natură), însușite de preoți (leviți). Cap. 7 insistă asupra faptului că Iahve a decis ca părțile cele mai bune din jertfe să fie luate de preotul Aaron și de fiii lui leviți, ca „lege veșnică” pentru fiii lui Israil. Dumneavoastră chiar credeți că Divinitatea se hrănește cu miresmele jertfelor? Nici un om normal la cap, chiar mai puțin cult, nu poate crede în această blasfemie.
33. Leviticul, cap. 33, relatează o crimă săvârșită de iahve (tradus Dumnezeu), dintr-un motiv absolut ilogic. Preoții Nadav și Aviud au fost arși de vii, de Iahve, pe motiv că sau prezentat cu cădelnițele cu tămâie aprinsă, în semn de cinstire, fără să li se fi poruncit aceasta. Chiar atât de crud e Dumnezeu? Nu se poate! E blasfemie!
34. Leviticul, cap. 14 — Curățirea leprei, prezintă un șir de vrăji absolut iraționale de lecuire a leprei, pe care, chipurile, Iahve (tradus Dumnezeu) i le-a dezvăluit lui Moise. Recomand înalților propagandiști judeo-creștini, începând cu papa și patriarhii, să contracteze lepră și să se lecuiască conform acestor „remedii sacre”, fără a apela la medici și farmaciști moderni. De ce, voi, blasfemicii, târâți numele lui Dumnezeu în asemenea vrăjitorii sălbatice, pe care orice om le poate infirma, la cea mai mică verificare?
35. leviticul cap. 15 — Lege pentru curățirea bărbaților și femeilor, pune pe seama lui Iahve (tradus Dumnezeu), sfaturi privind ciclul menstrual al femeii și ejacularea spontană la bărbat. Blasfemie!
36. Cap. 16 și 17 din Levitic vorbesc, în cei mai sălbatici termeni, despre alte jertfe de animale pretinse de Iahve (tradus Dumnezeu). Mare nerozie, mare blasfemie!
36. Leviticul, cap. 18 — Spița neamului de sânge, pune în seama lui Iahve, tradus Dumnezeu, un lung șir de interdicții de a descoperi organele genitale ale unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate, precum și interzicerea zoofiliei. Ca să-l citez pe marele inventator Edison,
Dumnezeu are prea multă treabă în Cer, să se ocupe de măruntele noastre probleme. Capitolul ne arată că Moise ori alt legiuitor antic israelit încerca să interzică, cu spaima de Iahve, practici incestuoase și zoofilice din rândul „poporului ales”. Avem de-a face cu legi umane cristalizate la alte popoare, cu mult timp înainte de scrierea Bibliei.
37. În leviticul, cap. 19, Iahve repetă de vreo zece ori „eu sunt zeul zeilor voștri, să vă temeți de mine” (tradus să te temi de Dumnezeul tău: eu sunt Domnul Dumnezeul tău). În ce constă blasfemia? Teama este un sentiment negativ generator de alte sentimente negative. Compilatorii nu cunoșteau această regulă de psihologie, nici faptul că teama naște ură la adresa celui care o inspiră (Iahve, în cazul dat). Ei sperau că sălbaticii contemporani vor fi opriți de a face fapte rele cu teama de Iahve. Prostia și blasfemia lor s-au perpetuat în religia judeocreștină, prin faimoasa sintagmă „cu frică de Dumnezeu”. În realitate, darurile divine sunt oferite cu blândețe și înțelepciune, încât să înalțe omul, prin sentimente pozitive. Regula biblică
s-a perpetuat însă până în zilele noastre, schilodind miliarde de suflete și oprind Omenirea în faza semicivilizată din prezent. Abia asociatiile de psihologi care interzic folosirea spaimei și violenței în educarea copiilor au pus o piatră de temelie la drumul normal de evoluție, prin educație, nu prin îngrozire.
38. În Leviticul, cap. 20 — Pedepse pentru păcate, Iahve (tradus Domnul) poruncește israiliților să ucidă cu pietre (lapidare) orice închinător la zeul Moloh, precum și pe cei care nu aplică aceasta măsură radicală. E clar că aici avem de a face cu o poruncă preoțească, de interzicere a zeului fenician Moloh, divinizat un timp în Cartagina și Palestina (sec. 4-3 î.e.n.). Vi-L puteți imagina pe Atotputernicul Dumnezeu instruind judeii să ucidă cu pietre adoratorii altui zeu decât Iahve? Blasfemie!
În același capitol, Iahve (tradus Dumnezeu) ordonă să se pedepsească cu moartea următoarele păcate: blestemarea părinților, adulterul (se ucideau ambii vinovați), incestul, relațiile sexuale dintre socru și noră (ambii – uciși), pederastia, căsătoria concomitentă cu o fată și cu mama ei (toti – uciși), zoofilia, vederea organelor genitale ale sorei sau mamei, întreținerea relatiilor sexuale cu o femeie la ciclu (ambii – uciși), practicarea descântecelor și vrăjilor. Zeul are însă memoria cam proastă, uitând că alesul sau Avraam (Abraham) s-a căsătorit cu sora sa vitregă
Sara. E clar că măreața Divinitate nu se ocupa de asemenea mizerii specifice triburilor sălbatice de israeliți? Faptul că ele sunt interzise, sub amenințarea zeului Iahve, ne demonstrează că se practicau frecvent la vechii israeliți. Acest lucru rezultă și din multe alte pasaje ale Bibliei, ca de pildă uciderea homosexualilor din Sodoma si Gomora, incestul lui Lot, fratricidul săvârșit de regele Solomon etc.
39. În Leviticul, cap. 24, Iahve poruncește uciderea cu pietre a fiului lui Salomit, din trebul lui Dan, pe motiv că l-ar fi hulit, iar israiliții îi îndeplinesc porunca. Chiar credeți că Dumnezeu își pune mintea cu măruntele făpturi umane, interpretând și pedepsind toate greșelile lor? Dacă ar fi procedat astfel, toți indivizii care au identificat Divinitatea cu zeii salbatici din Biblie, hulind-
O cumplit, ar fi fost deja morți. La fel ca în tot textul biblic, expresia eu Iahve, zeul vostru apare obsesiv, repetat, cu scopul de a se imprima în creierele israeliților sălbatici. Judeo-creștinii au copiat metoda, folosid obsesiv eu, Domnul Dumnezeu.
40. În leviticul, art. 25 — Anul jubileu, găsim o idee rasistă, exprimată clar, idee care se repetă și în alte pasaje ale Bibliei (inclusiv în Noul Testament), Zeul Iahve afirmă că el este sfânt și sfințește fiii lui Israil, însă celelalte neamuri sunt nemernice (art. 45). Ca atare, nici un israelit nu trebuie să aibă robi decât din rândul „nemernicilor”. Ulterior, vom vedea cum această idee rasistă este dezvoltată în Talmud. Cei care au tradus cuvântul Iahve prin Domnul Dumnezeu au savârșit o blasfemie, deoarece Divinitatea nu este rasistă, n-a sfințit poporul lui Israil și nu l-a înmulțit ca stelele Cerului (cum promisese Iahve), ci i-a destinat un program de supraviețuire în
suferință.
41. În Leviticul, cap. 26 — Blestemul și binecuvântarea, Iahve amenință, ca un autentic zeu sălbatic, că va pedepsi toți israeliții care nu-l vor asculta cu lipsuri, gălbinare, orbire, sterilitate, slăbiciune în fața vrășmașilor, închiderea Cerului (de fier), secătuirea pământului (să nu dea roade). Continuă cu amenințarea celor care nu-l vor asculta cu „șapte răni”: va asmuți fiarele salbatice să-i mănânce pe ei și vitele lor, va aduce asupra lor sabie și moarte, îi va da pe mâinile vrăjmașilor, le va produce canibalism, le va distruge casele și cetățile, le va refuza mirosul
jertfelor, îi va risipi printre alte neamuri, îi va lovi cu frică, îi va mânca pământul vrăjmașilor etc.
Art. 46 precizează că aceasta este legea lui Iahve pentru israeliți, dată în muntele Sinai, prin Moise. Ați întâlnit vreo blasfemie mai cumplită? Dumnezeu blestemă și amenință, sau inspiră, educa și ajută? Sălbaticul care a adunat aceste amenințări, crezând că-i va face pe israeliți să asculte de poruncile date de Moise în numele lui Iahve, nu știa că frica exclude automat credința absolută, încrederea, siguranța, devotamentul și alte sentimente pozitive pe care orice om normal le nutrește față de Divinitate. Numai o parte din animale se dresează cu frica. Să fi
fost israeliții atât de bestializați, încât să fi fost nevoie de spaimă? Posibil, dar aceasta nu scuză propagandiștii judeo-creștini care pun și acum astfel de sălbăticii în sarcina lui Dumnezeu. Blasfemie!
42. leviticul, cap. 27 — Făgăduințe și zeciuieli, aduce o nouă blasfemie. În concret, îl prezintă pe Iahve (tradus Domnul) precizându-i lui Moise prețurile pentru fiecare suflet, datorate zeului: 50 de drahme de argint pentru un bărbat între 20 și 60 de ani, 30 de drahme pentru o femeie, pretul unui baiat până la 5 ani — 5 drahme iar al unei fetițe — 3 drahme etc. Nelegiuiților propagandiști judeo-creștini, l-ați făcut pe Dumnezeu și perceptor de biruri pe suflete? Restul capitolului e la fel de blasfemic, pretinzând că iahve (tradus Domnul) a stabilit și reguli pentru
alte afaceri făcute de preoți (primirea ca gaj a casei sau pământului, ipotecarea și vânzarea bunurilor ipotecate etc.). În final, se stabilește zeciuiala datorată de fiecare israelit preoților, „pentru Iahve”.
43. În Numerii, cap. 3, Iahve poruncește ca preoții leviti să fie deasupra celorlalți israeliți și să fie plătiți în argint de membrii celorlalte triburi. Triburile „plebeie” au strâns 1364 de sicli de argint, plătind tributul ordonat de „Domnul” Iahve. Nu e o blasfemie să spui că Dumnezeu obligă populația să plătească dări preoților?

44. În Numerii, cap. 5 — Curățirea taberei…, se pune în gura lui Iahve (tradus Domnul) un șir de vrăjitorii și blesteme aplicate asupra femeii bănuite de adulter. Cum să credem că Atotputernicul stăpân al Universului se ocupa de aceste mărunte și murdare treburi umane?
45. În Numerii, cap. 7, se face un inventar al darurilor și jertfelor aduse preoților leviți, de către ceilalți israiliți, pentru „Domnul” Iahve, începând cu obiecte de argint și terminând cu capre, iezi și alte dobitoace. Cică acesta a fost porunca lui Dumnezeu. Dumneavoastră, cititorii, ce credeți?
În Vechiul Testament se vorbește atât de des și de detaliat despre animalele dăruite, încât ai crede că aceasta era cea mai mare preocupare a zeului Iahve. În realitate, regulile respective au fost impuse de hapsânii de preoți din tribul Levi.
46. În Numerii, cap. 9 — Paștile, întâlnim două afirmații blasfemice, repetate în multe alte pasaje din Vechiul Testament: cine s-a atins de un mort este spurcat iar străinii sunt nemernici (textual).
47. Numerii, cap. 12 — Iahve o îmbolnăvește de lepră pe Mariam pentru că a cârtit împotriva lui Moise, împreună cu preotul Aaron (acesta nu este însă pedepsit). Comentati dumneavoastră!
48. În Numerii, cap. 13, Iscoadele pamântului Hanaan (Canaan), Iahve organizează prima misiune de spionaj din Biblie: îi ordonă lui Moise să trimită iscoade în pământul hananeenilor, pe care intenționa să-l ia cu sila și să-l dea israeliților. Dublă blasfemie: Dumnezeu nu jefuiește și cunoaște tot ce se întâmplă pe Terra, încât nu are nevoie de iscoade.
49. Numerii, cap. 15, prezintă o nouă blasfemie: Iahve (tradus Domnul) poruncește israeliților să ucidă cu pietre un om care-și aducea lemne sâmbăta iar pedeapsa este executată. Ar fi făcut Adevăratul Dumnezeu așa ceva? Are Dumnezeu vreo zi de odihnă? Dacă un om necăjit i se roagă duminica, exact când este în necaz, Dumnzeu îi refuză ruga, pe motiv că e în ziua liberă? Atunci de ce foarte mulți judeo-creștini se duc duminica la biserici și se roagă? Cam ilogică povestea cu ziua liberă a Divinității.
50. Numerii, cap. 16 — Pedeapsa răzvrătiților, prezintă un act de genocid săvârșit de Iahve (tradus Dumnezeul duhurilor), împotriva triburilor lui Core, Datan și Aviron, pe motiv că ar fi sfidat leviții: toți au fost îngropați de vii, în iad. A doua zi, alți 14.700 de israeliți au fost arși de Iahve, deoarece i-au acuzat pe Moise și pe fratele său Aaron (șeful leviților) de uciderea triburilor lui Core, Datan și Aviron. E o mare blasfemie să pui în sarcina lui Dumnezeu astfel de fapte criminale și ilogice. Toată această poveste urmărește de fapt să îngrozească religioșii, să-i facă să se teamă de preoți, care, chipurile, ar fi slujitorii lui Dumnezeu. Ai cui slujitori sunt, de fapt?
51. Numerii, cap. 18 prezintă, în cel mai autentic stil negustoresc, modul în care Iahve hotărăște ce daruri și zeciuieli să ia fiecare preot, pentru fiecare eveniment sau faptă din viața israeliților.
Cum să îndrăznești a spune că Iahve este Dumnezeu? ]
52. Numerii, cap. 21 — Șarpele de aramă prezintă o altă ticăloșie de-a lui Iahve (tradus Domnul). Ajunși în pustiul de lângă Edom, unii israeliți „au cârtit” pentru lipsă de hrană și apă. În replică, Iahve a aruncat asupra lor șerpi otrăvitori și a ucis mulți dintre ei. Să mai creadă cineva că Iahve e Dumnezeu? În continuare, ni se prezintă două fapte foarte „divine” ale lui Iahve: îi ajută pe israeliți să cucerească cetățile amoreilor, să ardă de vii femeile din cetatea Moav și să ucidă toată suflarea din Vasan (n-au lăsat măcar un singur rob viu). Comentați dumneavoastră fapta individului care a scris în text, în loc de Iahve, Dumnezeu!
53. Numerii, cap. 25 — Pedeapsa pentru idolatrie și desfrânare prezintă uciderea a 24.000 de israeliți pe care Iahve se mâniase, deoarece se combinaseră cu madiencele din Satin, mâncaseră din jertfele lor și se închinaseră zeului Velfegor. Probabil, era vorba de zeul moabit Belphegor din Palestina și de moabite, nu de madience. De la o ediție la alta, bibliile aprobate de sinodul BOR diferă sensibil, atât între ele, cât și față de documentele istorice certe. Compilatorii și traducătorii lor au avut mari lacune în probleme de mitologie și istorie. În orice caz, un zeu mânios și crud, care a poruncit măcelul de mai sus, nu putea fi Dumnezeu. Finalul acestui capitol, art. 17-18, o dovedește din plin. Iahve ordonă lui Moise: Învrăjbiți-vă cu madianitenii și-i omorâți pe ei!
54. Numerii, cap. 31 ni-l prezintă pe Iahve ordonând israeliților să atace și să jefuiască cetatea Maidan. Porunca a fost executată, cu rezultate ceva cam umflate de compilatorii biblici. Se afirmă că au fost uciși cinci împărați madianiți (o mică cetate nu putea avea atât) și toți bărbații din cetate. Femeile au fost înrobite, averea și vitele au fost jefuite, iar casele și cetățile au fost arse. Madianiții nu erau cu nimic vinovați de faptul că trăiau pe traseul urmat de fugarii israiliți. Nici măcar nu s-a tratat cu ei, să li se ceară să se supună etc. Credeți că Adevăratul Dumnezeu ar fi poruncit acest măcel și acest jaf? Nu, în nici un caz. Sălbaticii antici, din majoritatea popoarelor, își justificau jafurile și omorurile prin poruncile zeilor lor. Cei care au îndrăznit să
identifice un crud și mărunt zeu tribal oriental cu Divinitatea au săvârșit o groaznică blasfemie. Capitolul se încheie cu împărțirea de către iahve a „prăzii, de la om la dobitoc”, între leviți și cei care luptaseră. Comentați dumneavoastră!
55. A doua lege, cap. 2, art. 32-35 descrie măcelărirea locuitorilor cetății Esevon, condusă de împăratul Sion. Au fost uciși toți oamenii, bărbați, femei și copii, oprindu-se numai prada de dobitoace. Cum să pui în seama Divinității o faptă atât de josnică? Blasfemie!
56. A doua lege, cap. 3 descrie uciderea locuitorilor cetății Vasan, condusă de Og, de „nu le-a mai rămas sămânță”. Comentați!
57. A doua lege, cap. 6, art. 14-15 precizează clar că zeul Iahve este gelos și se mânie rapid împotriva celor care vor „umbla cu zeii celor din preajma voastră”. E clar că preoții israeliți își îngrozeau triburile cu zeul ales de Moise, să nu se închine altor zei, mai atracivi. Cine și-a permis să identifice acest mărunt zeu războinic, inventat de Moise ori preluat din credințele mai vechi ale israeliților, cu însuși Dumnezeu, a săvârșit o blasfemie.
58. A doua lege, cap. 7 începe cu un fals săvârșit de traducătorii creștini târzii, deoarece seintitulează Oprirea prieteniei cu păgânii. Termenul paganus, de origine latină, a apărut abia în secolul 3-4 e.n., după ce secta judaică noțri a pătruns în Imperiul Roman, cucerind orășenii, sub numele de religie creștină (în Christos). Țăranii necreștinați erau paganus. De fapt, în acest capitol, Iahve îi instruiește pe israeliți să urască toate celelalte popoare din jur, să le jefuiască și să le ucidă. Art. 2 precizează: Iahve (tradus Domnul Dumnezeul tău) îi va da pe ei în mâinile tale,
îi vei bate pe ei, cu ucidere să-i ucizi pe ei, să nu-ți fie milă de ei, să nu faci legătură cu ei! Instigarea la jaf, ucidere și nemilă nu este deloc divină. Nici porunca de a refuza metisarea cu alte popoare din jur nu este divină. Priviți cum au tradus blasfemicii numele lui Iahve și indignați-vă măcar cât m-am indignat eu pentru blasfemia săvârșită! Porunca clară din art. 16 Vei mânca toate prăzile neamurilor pe care Iahve ți le va da ție, să nu treci cu ochii peste ele! ne
vorbește de un tâlhar nemilos, nu de Dumnezeu. Mă întreb dacă primul traducător, călugărul Ieronim, a fost întreg la minte când a făcut aceste identificări, între un mărunt zeu hoț, jefuitor, crud etc. și Atotputernicul Dumnezeu. De bună seamă, o cumplită rătăcire îi cuprinsese mintea. El avea scuză că era un sălbatic lipsit de toate cunoștințele științifice moderne, inclusiv de normele de morală. Ce scuză au însă propagandiștii judeo-creștini actuali, de la papi și patriarhi
și până la ultimul predicator? Nici una! Sunt blasfemici, condamnabili pentru faptele lor injurioase. Sfaturile de izolare și ură etnică din acest capitol vor fi reluate, mai târziu, de judeii care au compus Talmudul.
59. A doua lege, cap. 13 justifică războiul de cotropire, în art. 29: După ce Iahve va pierde neamurile cărora tu mergi să le moștenești pământul, să nu faci cum făceau neamurile acelea zeilor lor! Într-adevăr, de la apariția religiei judeo-creștine și până în prezent, multe popoare creștine au purtat războaie de cotropire, inclusiv asupra altor națiuni creștine. Cele două războaie mondiale s-au purtat, mai ales, între judeo-creștini.
60. A doua lege, cap. 13, art. 12-16 prezintă porunca lui Iahve de a ucide toți locuitorii cetăților care se închină la alți zei, oprind numai avuțiile lor. Judecați și dumneavoastră, cititorii, dacă porunca e divină sau tâlhărească!
61. A doua lege, cap. 17 pune în gura zeului Iahve două porunci de ucidere. Art. 2-6, să fie ucis cel care crede în alți zei, dacă există cel puțin două mărturii în acest sens. Art. 12 — să fie ucis israelitul care se va sumeți să nu asculte preotul. Vă las să judecați dumneavoastră dacă e corectă traducerea cuvântului lui Iahve prin Domnul Dumnezeu.
62. Caracterul războinic și nedrept al măruntului zeu iahve rezultă cu claritate din A doua lege, cap. 20 — Legi pentru război. Acest capitol cuprinde sarcini pentru preoții care vor îmbărbăta războinicii, pentru cărturarii care îi vor instrui etc. Regulile au fost preluate în practica religiei judeo-creștine, în ciuda poruncilor Să nu ucizi! și Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! Și
în prezent, majoritatea armatelor din natiunile judeo-creștine au preoți instigatori la război în rândul lor. Cum vă explicați această contradicție? Inițial, legile din V. T. precizau Să nu ucizi alt israilit! și Să iubești pe aproapele tău israilit ca pe tine însuți! Străinii, numiți deseori nemernici, trebuiau chiar să fie urâți și uciși, așa cum am văzut din paginile anterioare. Preoții judeocreștini au instigat inițial la uciderea păgânilor, apoi n-au mai făcut deosebirea dintre inamicii creștini sau necreștini, cum nu fac nici în prezent. De exemplu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, trupele NATO formate din judeo-creștini au atacat sârbii creștini și în ziua de Paști, folosind bombe pe care scriseseră Happy Easter (Paște fericit!). Concluzia? Rădăcinile deosebit
de violente, de crude, de nedrepte și de sălbatice ale religiei judeo-creștine instigă oamenii să se poarte mai rău decât fiarele.
63. A doua lege, cap. 21 precizează clar pedeapsa pentru fiul neascultător — va fi ucis cu pietre de bărbații din cetatea lui. Următorul capitol, 22, stabilește că mireasa care nu va fi fecioară să fie ucisă cu pietre, adulterinii să fie uciși împreună, violatorul și violata să fie lapidați, dacă fapta s-a produs în cetate iar dacă s-a produs pe câmp, unde femeia nu putea striga, să fie ucis numai violatorul. E clar că avem de a face un un soi de legi penale umane, care nu au nimic divin în ele? Dumnezeu nu se ocupă de măruntele probleme umane. După moartea lui Moise, locul său a fost luat de Isus Navi. Iosua sau Isus era un nume destul de comun la israeliți, fapt pentru care nu trebuie confundat cu Jeshua, zeificat ulterior sub numele de Isus Christos. Cartea lui Isus Navi (Iosua) începe cu o nouă poveste de spionaj: Navi trimite două iscoade peste râul Iordan, în cetatea Ierihonului, iar aceștia sunt găzduiți de o prostituată „pioasă”, Raav.
64. Cartea Iosua, cap. 6 descrie dărâmarea cetății Ierihonului de către israeliți, la porunca lui Iahve, prin simpla plimbare a „sicriului legii” și scoaterea unor sunete de trâmbiță. Deja, alături de cruzimile obișnuite, compilatorii biblici încep să inventeze și minuni. Art. 21 este cât se poate de crud: Și au dat pieirii toate câte erau în cetate, de la bărbat la femeie și de la tânăr la bătrân și până la vițel și oaie și asin, cu ascuțișul sabiei. Numai curva Raav, care ascunsese spionii, a
fost exceptată de la măcel. Spuneți dacă această cumplită fapta a fost inspirată de Dumnezeu, cum se scrie în textul biblic judeo-creștin sau de sălbăticia israeliților instigați de Navi, în numele zeului lor Iahve, cum scrie în textul original!
65. Cartea Iosua, cap. 7, prezintă lapidarea și arderea lui Ahar, israelitul care a îndrăznit să ia din Ierihon câteva bunuri lovite de anatema, destinate „visteriei lui Iahve” (tradus Domnul Dumnezeu). Judecați dumneavoastră fapta și chestia cu „visteria Domnului”!
66. În Iosua, cap. 8, Iahve instigă israeliții să ocupe cetatea Ghe, să-i măcelărească populația și să împartă avuțiile între ei. Cetatea a fost atacată cu 30.000 de israeliți, a fost incendiată. Cei 12.000 de locuitori au fost uciși, indiferent de sex și vârstă, iar avuțiile ei au fost împărțite între agresori. Împaratul Gheii a fost prins viu, a fost torturat o zi, prin spânzurare, iar seara a fost ucis cu pietre la poarta cetății sale. Cronicarul biblic afirmă cu mândrie că resturile cetății n-au mai fost locuite de atunci.
67. În Iosua, cap. 10, însuși Iahve participă la luptă împotriva unei coaliții formată de împaratul Ierusalimului, ucigând cu pietre de grindină aruncată din Cer mai mulți oameni decât ucisesera israeliții cu săbiile. Aceasta e culmea blasfemiei! Dumnezeu Creatorul ucide oameni nevinovați, care își apărau pământurile lor? Cică, pentru a avea timp să-i ucida pe toți, Iahve a oprit Soarele pe Cer (art. 13). Sălbaticii compilatori biblici nu știau că ziua e produsă de rotirea Pământului în
jurul axului propriu și nu de mișcarea aparentă a Soarelui în jurul Terrei. Cum să crezi că
Dumnezeu nu cunoaște măcar această măruntă regulă de mecanică cerească? Dacă Terra s-ar fi oprit din rotire numai o milionime de secundă, cădea în vidul universal. La fel, dacă Soarele s-ar opri o fracțiune de secundă din rotația în jurul centrului galactic, întregul nostru sistem solar sar prăbuși. Indirect, cei care au tradus iahve prin Domnul au afirmat că Dumnezeu e ignorant, necunoscător măcar al sistemului nostru solar. Din același capitol, aflăm cum Iosua a torturat și a ucis pe împărații care se opuneau invaziei, din Ierusalim, Hevron, Ierimut, Lahis și Obolam, cum le-a căsăpit oștile, apoi a tăbărât asupra Machidei, măcelărind întreaga populație. Desigur, nu veți găsi în nici o carte de istorie aceste cetăți. Dacă ele au existat cu adevărat, au fost mărunte așezări de păstori, distruse în mod sălbatic, de sângeroșii israeliți, pe motiv că așa le-a poruncit zeul Iahve. Mai e cazul să vă amintesc în ce constă blasfemia din această legendă războinică? Sălbăticia și violența din acest capitol, puse pe seama lui Dumnezeu, mi-au produs o teribilă indignare. Dacă doriți, îl puteți
citi, să vă lămuriți cu câtă seninătate descriu cronicarii judeo-creștini cele mai teribile cruzimi.
68. Cartea lui Isus (Iosua) Navi, cap. 11 — Stârpirea hananeilor precizează genocidul chiar din titlu. Iahve îl îndeamnă pe Iosua să nu aibă milă de cei care se opuneau expansiunii israelite iar acesta și oastea lui măcelăresc de-a valma luptători, femei, copii. Oribil! Cum să spui că Biblia e o carte sfântă și să pui demnitarii unor națiuni să jure pe ea? Biblia este cea mai oribilă colecție
de crime, jafuri și alte fapte abominabile. În capitolul următor, 12, din aceeași carte a lui Iosua sunt enumerați „împărații” ucisi de israeliți, cu o mândrie de criminal sadic. Ce cumplită blasfemie, să alături numele Domnului de acești tâlhari, ucigași și jefuitori! Oare, nici un propagandist religios ceva mai școlit n-a observat
aceasta? Eu cred că majoritatea preoților moderni știu adevărul, fapt pentru care sunt atei și-și joacă rolurile numai din interes material.
După moartea lui Iosua (Isus Navi), Iahve ar fi dat pământul în stăpânirea lui Iuda. Observăm că zeul Iahve era cam mărginit, deoarece cunoștea numai despre teritoriile micilor state cetăți din Orientul Apropiat, dar nimic despre continentele Terrei. Cum să crezi că un asemenea zeu crud și mărginit era însuși Dumnezeu? Nici măcar un copil modern nu poate crede această blasfemie. Domnia lui Iuda este descrisă în cartea Judecătorii.
69. Judecătorii cap. 1 începe cu fapte abominabile. Israeliții au măcelărit 10.000 de hananei și ferezei, l-au prins pe Adonivezec, regele Ierusalimului, i-au tăiat degetele de la mâini și de la picioare, apoi au ars cetatea sa. Deci, Ierusalimul, capitala religioasă a statului Israel, a fost cândva o cetate a altui popor.
70. Judecătorii, cap. 3, art. 8 arată că Iahve (tradus Domnul) s-a înfuriat pe israeliți pentru faptul că au îngăduit unele cazuri de metisare cu alte neamuri (hateii, amoreii, ferezeii etc.) și ia pedepsit cu robie la Husarasatem, împăratul Siriei. Lăsând la o parte faptul că sirienii n-au avut niciodată un astfel de împărat, cum să afirmi că Dumnezeu s-a mâniat pe un mic trib sălbatic de israeliți pentru o metisare absolut firească? Dumnezeu nu are slăbiciuni și defecte umane, cum ar fi ura, mânia, pizma, gelozia, cruzimea etc. Mă contrazice cineva? În acest caz,
blasfemia constă în coborârea imaginii perfecte și pure a Divinității, din plan divin superior, în plan uman inferior, atribuindu-i defecte de câine, hienă, șobolan etc.
71. În același capitol, ni se descrie o faptă mișelească, poruncită, cică, de Iahve (tradus Domnul): israelitul Aod l-a ucis prin înșelăciune pe Eglom, împăratul Moavului, apoi, împreună cu cotribalii săi, au măcelărit zece mii de moaviti. Desigur, Dumnezeu nu inspiră și nu aprobă astfel de fapte bestiale. Ținând cont de micimea teritoriului din Orientul Apropiat pe care se descriu evenimente biblice, din actuala Sirie și până în actuala Iordanie, trebuie să înțelegem că „împarații” din mitul biblic erau mărunți conducători de state-cetăți, proprii unor triburi semite.
Majoritatea nu sunt menționați nici în istorie, nici în geografie.
72. Judecătorii continuă cu fapte bestiale, inspirate de zeul Iahve, tradus Dumnezeu. În prima parte, ni se prezintă măcelul oștilor hananite iar într-a doua uciderea „împăratului hananit” Sisara, de către israelianca Iail, soția lui Haver Kineul, prin baterea unui țăruș în cap. Sisara se refugiase în cortul ei, deoarece erau prieteni de familie. În nici un caz, Divinitatea nu inspiră trădarea prieteniei, uciderea și genocidul.
73. Judecătorii, art. 6-8 prezintă mai multe fapte care explică cumplita rătăcire judeo-creștină. Israeliții, uitând de zeul lor Iahve, au fost cotropiți de madianți. Au strigat însă la Iahve (tradus Domnul) si acesta le-a trimis un înger cu pretenția sa de iertare: să-i fie jertfit un ied și câteva azime. Jertfa a fost îndeplinită de Ghedeon-Ierovaal, pe motiv că el ar fi fost alesul zeului. Ca săși arate puterea, Iahve i-a poruncit lui Ghedeon să aleagă numai trei sute de luptători, să nu creadă israeliții că au câștigat lupta prin forțe proprii. Acești trei sute de israiliți au efectuat,
cică, un atac de noapte în tabăra madianiților (cam ca raidul nocturn al lui Vlad Țepeș), au determinat confuzie și ucidere, apoi i-au prins pe cei doi domni madianiți, Oriv și Ziv,
lichidându-i. Desigur, totul s-a făcut sub directa conducere a „Domnului”. Măcelul este
completat cu torturarea și lichidarea bătrânilor și bărbaților din cetatea Skhot, deoarece au refuzat să le dea alimente luptătorilor lui Ghedeon. Dacă dumneavoastră găsiți ceva divin în moralitate, nici nu e cazul să mai vorbim, Ghedeon, „alesul Domnului”, avea 70 de fii, de la numeroase țiitoare.
Judecătorii, cap. 9 ne prezintă o faptă foarte „pioasă” a lui Avimeleh, fiul lui Ghedeon, zis și Ierovaal: a adunat o bandă de ucigași, și-a prins 68 dintre frați și i-a ucis, scăpând numai mezinul Ioatan, care se ascunsese. Ca răsplată pentru cumplitul fratricid, a fost uns împărat, în numele lui Iahve (tradus Domnul), la stejarul din Sichem (loc „sacru”). Amicii mei cititori, e vorba de o blasfemie sau nu? Cum să îngăduie Dumnezeu un fratricid atât de cumplit, ba să-l și aleagă pe ucigaș drept omul Domniei Sale? Am folosit pronumele de politețe Domnia Sa pentru
Dumnezeu, deoarece adresarea judeo-creștină, la persoana a doua singular, este complet nerespectuoasă. Un judeo-creștin se adresează unor mărunți funcționari de stat cu dumneavoastră sau Domnia Voastră, iar lui Dumnezeu, cu tu. Am rationat corect sau nu? Ca răsplată pentru ungerea ca împărat, Avimeleh și gașca lui au atacat cetatea Sichem, i-au ucis
toată suflarea, apoi au ars-o și au presărat sare peste resturi, să nu mai crească nimic.

Cine
spune că Biblia e o carte sacră, inspirată divin, e șarlatan sau nebun de legat. Nici măcar scenariștii de groază de la Hollywood nu imaginează asemenea torturi, cruzimi, jafuri și măceluri absolut iraționale.
75. Judecătorii, cap. 12 prezintă o faptă abominabilă, repetată deseori de judeo creștini, până în zilele noastre. Tribul lui Galaad, condus de Ieftae, se luptă cu tribul frate al lui Efraim si ucide 42.000 de efraimiți. Cine inspiră războiul fratricid, Dumnezeu sau sălbăticia din oameni? De la impunerea judeo-creștinismului în Europa, la începutul secolului 4 e.n., câteva sute de milioane
de arieni s-au ucis între ei, din cauze religioase (măcelărirea păgânilor), teritoriale și economice. Ce făcea zeul lor, Isus Christos, când adoratorii lui se măcelăreau ca fiarele, pentru aiureli ideologice sau datorită unor interese economice? De ce nu-i oprea, dacă este parte din Divinitatea văzută ca o „sfântă treime”? Să credem că Divinitatea e neputincioasă în fața bestialității Umanității semicivilizate ori că, în realitate, judeo-creștinii nu s-au adresat lui Dumnezeu, nu i-au ascultat poruncile și nu au respectat legile divine, ci s-au lăsat mânați în
măceluri de modelele studiate în Biblie? Acesta este răspunsul: modelele bestiale din Biblie, imprimate în creierele limbice ale judeo-creștinilor, îi conduc ca niște diavoli ucigași, să săvârșească cele mai abominabile fapte. Vom vedea și demonstrația științifică a acestui adevăr, în alt capitol din această parte a cărții.
76. Istoricii apreciază că întreaga carte Judecătorii a fost redactată după secolul 5 î.e.n., sub influența feniciană și greacă, astfel că triburile israelite au renunțat la crudul Iahve, impus de monoteistul Moise, adoptând și alți zei. Pretenția de monoteism, terminată odată cu Judecătorii, a adus însa o nouă invenție: în locul zeului suprem, se prezenta un înger al acestuia, fapt recunoscut anterior. Un astfel de înger a vestit nașterea celebrului Samson din tribul lui Dan, viteazul care a ucis o mie de filistini (palestinieni) cu o falcă de asin. Înșelat însă de Dalila, el ajunge sa se roage unui zeu nou, importat din panteonul grec (Adonis): Adonae, Doamne al
puterilor, adu-ți aminte de mine și mă întărește încă o dată, Dumnezeule! (cap. 16, art. 29). Același zeu, împreună cu zeul Eli, au fost invocați de Joshua, devenit zeul creștin Isus Christos. Procesul de renunțare la crudul Iahve a continuat, astfel că, în Judecătorii, cap. 18, israiliții din tribul lui Dan își însușesc idoli — terafimi. Judeo-creștinii au pastrat terafimii (idoli de lut) în religie, prezentându-i ca serafimi, adică niște îngeri fără trup, înzestrați cu aripioare. Însușirea noilor zei n-a schimbat însă caracterul sălbatic al judeilor din tribul lui Dan: cap. 18, art. 27 prezintă măcelărirea de către ei a populației din cetatea Lesa si distrugerea cetății prin foc, fără nici un fel de motiv.
77. Judecătorii, cap. 19 — Nelegiuirea din Gavaa prezintă obiceiurile homosexuale ale bărbaților acestei cetăți și misoginismul specific religiilor orientale. Un levit și cu țiitoarea sa au fost găzduiți la tribul Veniamin, în cetatea Favaa, de un om cumsecade. Mai multi bărbați din cetate i-au cerut gazdei să le dea levitul, să-l violeze. Gazda le-a oferit în loc pe fiica sa și țiitoarea levitului. perverșii au violat țiitoarea toată noaptea, până ce a murit. În replică, levitul, preot, „om sfânt”, a tâiat trupul ei în 12 părți și le-a trimis triburilor israilite. Dacă așa ceva se scrie într-o carte sfântă, menită să ne ghideze rațiunea către Divinitate, atunci ce se mai scrie în romanele porno și de groază? Blasfemia este clară.
78. Judecătorii, cap. 19, prezintă războiul dintre tribul lui Veniamin și celelalte triburi israelite, pentru răzbunarea țiitoarei levitului din capitolul precedent. Cele 11 triburi nevinovate au furnizat 400.000 de luptători, împotriva a 25.000 de apărători din tribul Veniamin veniți în ajutorul locuitorilor din Gavaa. În ciuda disproporției, în prima zi, fiii lui Veniamin au ucis 22.000 de israiliți. Aceasta i-a determinat pe israiliți să „plângă înaintea Domnului” și să întrebe dacă mai are rost să lupte împotriva fraților din tribul Veniamin. „Domnul” le-a poruncit să continue războiul. Și iar au ieșit fiii lui Veniamin din cetate și au ucis 18.000 de israiliți. Înfrânți au plâns din nou în fața Domnului și au întrebat dacă să mai lupte împotriva fraților lor. „Domnul” le-a poruncit să atace din nou, câci îi va da pe mâinile lor. În a treia zi, oștirile aliate, îndrumate de „Domnul”, au ucis 25.100 de luptători din tribul Veniamin, apoi încă 18.000, apoi încă 5.000,
apoi, pe măsură ce veniaminii se retrăgeau, încă 2.000. Măcelul nu s-a oprit însă. Fugarii din tribul Veniamin s-au retras în pustie, la Remon, însă cetățile lor au fost trecute pe sub ascuțișul sabiei, de la om la dobitoc și distruse prin foc. Seminția lui Veniamin a scăzut până aproape de dispariție. Comentați dumneavoastră caracterul divin și revelat al acestui măcel!
79. Judecătorii, cap. 21, prezintă un alt măcel irational: israiliții au atacat frații lor din Iavis Galaad, au ucis toți bărbații și toate femeile, păstrând numai 400 de fecioare, pe care le-au oferit supraviețuitorilor din tribul Veniamin, să se refacă. Divine fapte, nu? Începând cu cele patru cărți ale împăraților Vechiul Testament îi numește Dumnezeu și pe zeii Șabaot (Savaot), Adonai, Eloe etc. distrugând complet alegația de rădăcină monoteistă a creștinismului. Demnitarii iresponsabili, care au introdus în Parlament, în Justiție și în alteinstituții statale jurământul pe Biblie și studierea acesteia în școli, au îndemnat populația sa se depărteze de Adevăratul Dumnezeu, cel existent de miliarde de miliarde de ani și au impus populației românești niște zei sălbatici inventați de populațiile din Orientul Apropiat, în urmă cu 2-3000 de ani (elohim, Eli, Iahve, Adonai si Sabaot). Cunoașteți vreo blasfemie mai cumplită
decât aceasta? Populația este închisă și izolată de Divinitate, într-o sferă de credințe politeiste sălbatice. Să vedem și câteva din blasfemiile săvârșite de cei care l-au identificat pe Dumnezeu cu noii zei adoptați de israiliți.
80. Cartea întâi a împăraților începe cu un fals și o rugă politeistă. Cică, Anna, soția lui Elcana, sa prezentat la „Biserica Domnului” și s-a rugat, la Iahve, Adonae, Eloe, Savaot, cerând să i se nască prunc. În realitate, israiliții n-au avut niciodată biserică, ci cort sau templu de rugăciune, iar cuvântul Iahve, alăturat zeilor respectivi, a fost tradus prin Domnul. Ce să caute Adevăratul Dumnezeu, cel existent în realitate, între zeii inventati sau preluați de israiliții de la alte popoare orientale? Blasfemie!
81. În Cartea întâi a împăraților, cap. 4, descoperim rădăcinile salbatice ale credinței judeocreștine în puterea lucrurilor pretins sacre (amulete, iconițe, moaște etc.). „Sicriul zeului Iahve” (tradus Dumnezeu) ajunsese, la circa 4-5 secole de la moartea lui Moise, în Silom, în templul întreținut de preotul Ili și cei doi fii ai săi — Ofni și Finees. Originea babiloniană a „sicriului” este probată de faptul că se sprijinea pe doi heruvimi, adică boi înaripați, din cei adorați în templele
babiloniene. Sicriul nu mai făcea însă minuni. Israiliții, atacați de un „neam străin” (filistini), au încasat succesiv mai multe înfrângeri, pierzând 4.000, apoi, încă 30.000 de luptători, printre care și preoții tineri — Ofni și Finees. Mai mult, inamicii au capturat „sicriul sacru”. În ce constă blasfemia? Dumnezeu există și acționează, concomitent pe întreaga planetă, dacă nu și mai departe. Ca atare, nu poate fi înlocuit de lucruri despre care se pretinde că ar poseda puteri
supraumane (divine), cum ar fi sicriul, chivotul, moaștele, icoanele și alte invenții salbatice. În al doilea rând, dacă, prin reducere la absurd, Dumnezeu ar dărui cuiva un lucru înzestrat cu puteri supraumane, acest lucru n-ar putea fi luat de la cel căruia i-a fost dăruit de nimeni.
82. În Cartea întâia a împăraților, cap. 5, aflăm cum i-a pedepsit Savaot pe filistenii care au furat „sicriul legii” și l-au dus cu ei în Azoton, în templul zeului Dagon: în timpul nopții, a distrus Filistenii au mutat „sicriul lui Iahve” în Ghet, însă locuitorii acestei cetăți au fost loviți cu „bube în c.r” și cu invazie de șoareci. Vă vine a crede că un blasfemic a inventat și a pus pe seama lui Dumnezeu astfel de mărunte fapte de răzbunare? Ca o ironie a Divinității, multe femei judeo- creștine poartă ca talisman „piatra lui Dagon”, o bijuterie fără valoare, vândută de niște șarlatani, ignorantelor care n-au habar nici măcar de religia din care pretind că fac parte. Și mai
ironic, reclama pentru vânzarea pietrei lui Dagon s-a făcut prin reviste cu pronunțat caracter religios, alături de anunțuri privind diverse evenimente judeo-creștine. V-am spus eu că neamul românesc nu are nici religie, nici credință, ci numai un amalgam de superstiții exploatate de preoți.
83. În Cartea întâia a împăraților, cap. 6, descoperim și „gheșeftul” prin care filistenii scapă de necazuri: construiesc niște obiecte de aur de forma locurilor rănite (c.r) și a șoarecilor agresori, le pun într-un car, cu tot cu sicriul lui Iahve și returnează obiectele israiliților. Israiliții din Vetsamis, care secerau, au văzut întoarcerea sicriului și s-au bucurat teribil, dar Iahve s-a supărat (de ce?) și-a ucis 50.070 de bărbați dintre ei. Abia când preoții leviți din țarina lui Ozie au preluat sicriul, daravera s-a încheiat. E blasfemic și ilogic să spui că Dumnezeu a ucis atâta popor și că a primit aproape umoristic (textul precizează câte cu…ri de aur a dat fiecare cetate filistină). În realitate, acest text a fost confecționat de leviți, cu două scopuri clare: să-i sperie pe
israiliți că, fără „sicriul lui Iahve”, vor fi bătuți de orice alt neam (primul motiv) și să justifice de ce nici un israilit obijnuit nu avea voie să vadă „sicriul domnului Iahve”, apanaj al preoților leviți, fără să moară. Vreun curios ar fi putut băga mâna în lădoiul respectiv și ar fi găsit numai niște pietre, fără nici un efect. Povestea trebuia să îngrozească toti israilitii, după principiul că frica păzește bostănăria (și religia, desigur).
84. În cartea întâia a împăraților, cap. 8, „domnul Iahve” se supără pe israiliții care-i cereau lui Samuil să le dea un împărat, pe motiv că respectivii „s-au lepădat de mine, să nu împărățesc peste ei”. Ca să vezi ce înalt ideal își propusese Dumnezeu! Să împărățească peste câteva triburi salbatice, dintr-un colț arid al Terrei. Blasfemicilor, Dumnezeu e stăpân într-un Univers infinit,
populat cu o infinitate de lumi superioare celei atinse de noi. Cum să-l coborâți în plan antropomorf, să-i atribuiți defecte de personalitate specifice sălbaticilor israiliți din urmă cu 2500 de ani?
85. Începând cu Cartea întâia a împăraților, compilatorii biblici au descoperit că zeii, la fel ca oamenii, au spirit, duh, astfel că au început să înlocuiască prezența fizică a zeului cu duhul lui. În cap. 11, Saul, uns împărat de Samuil, „peste care s-a pogorât duhul Domnului (Iahve)” a adunat o oaste de 670.000 de israiliți din triburile lui și i-a învins pe amoniții conduși de Naas. Cam greu de crezut că Dumnezeu se ocupă de astfel de fapte războinice, nu?
86. Cartea întâia a împăraților, cap. 12 este integral redactată de leviți, pentru a sugestion israiliții să le asculte întocmai poruncile și ritualurile, făcute în numele „Domnului”. Ei le promit ocrotire divină, dacă vor asculta glasul Domnului (aiureală, deoarece Dumnezeu nu discută cu toți muritorii), dar și pedeapsă divină, dacă nu vor respecta legile stabilite de leviți, încă din timpul lui Moise. E o blasfemie sa vorbești în numele lui Dumnezeu, mai ales când ești un salbatic păstor și agricultor antic. În realitate, în timpul istoric cunoscut de actuala Civilizație Umana, singurii care au „vorbit” cu adevărat în numele lui Dumnezeu, prin faptele lor creatoare
și morale, au fost oamenii de știință și reformatorii morali (nu religioși!). De exemplu, reformele morale prin care au fost dezrobite anumite popoare (țiganii din Europa, negrii din SUA etc.) și sau acordat femeilor drepturi egale cu bărbații au fost făcute de soli divini, în contra textelor religioase care justificau sclavia femeilor, negrilor, țiganilor și altor categorii de persoane. Capitolul respectiv se termină cu îndemnul împăratului Saul Temeți-vă de Domnul!, îndemn care s-a perpetuat, la fel de sălbatic, în religia judeo-creștină actuală. Psihologia demonstrează
că persoana care se teme de cineva, nu crede în acel cineva, ci îl urăște instinctiv, visează să scape de frică etc.
87. În Cartea întâi a împăraților, Cap. 16, aflăm un lucru nou: Dumnezeu îsi arată voința prin tragere la sorți sau la zaruri. Această falsă credință era practicată de hinduși cu vreo mie de ani înaintea redactării textului biblic, ei având chiar și un zeu suprem al jocului de zaruri. Davapara, zeu care marca începerea decăderii rasei umane. În art. 44, aflăm că sorții au fost aruncati între împăratul Saul și fiul sau Ionatan, iar câștigul fiului a trezit mânia tatălui, în pofida „voinței divine” exprimată în zaruri. Vă imaginați blasfemia? Cei mai aleși „fii ai Domnului” ar fi jucătorii de barbut, care freacă zarurile toată ziua. În realitate, voința lui Dumnezeu se manifestă în
conștiința oamenilor culți, creatori și morali, chiar dacă zarurile arată altceva. Sorții din zaruri sau din alte obiecte se supun legii probabilității matematice, ca orice alte fenomene aleatorii (întâmplătoare). Voința lui Dumnezeu este Lege hiperconștientă, nu hazard orb, cum cred sălbaticii, inclusiv superstițioșii din timpul nostru. E blasfemic să crezi că Atotputernicul se coboară între oameni, să le rotească zarurile.
88. Cap. 15 din Cartea întâia a împăratilor ne arată că și Șabaot era un zeu războinic, lipsit de preocupări creatoare și civilizatoare. El îi poruncește lui Saul, în art. 3, următoarele (textual): Și acum să mergi și vei bate pe Amalic și pe Jerim, și nimic din ei să nu cruți! Să-i pierzi pe ei, să-i dai pierzării pe ei și toate ale lor! Să nu-ți fie milă de ei, ci să ucizi de la bărbat pâna la femeie și de la prunc până la sugător, și de la vițel până la oaie, și de la cămilă până la asin! Ce cumplită
blasfemie! Cum să identifici un asemenea zeu răzbunător, irational, ucigaș, însetat de măceluri etc. cu Dumnezeu? Dumneavoastră ce părere aveti? Desigur, porunca a fost executată, cu o cruzime pe care n-a reușit s-o reproducă nici un film de război modern.
89. În Cartea întâia a împăraților, cap. 16, zeul Șabaot conspiră cu preotul Samuil, înlocuindu-l pe împăratul Saul cu păstorul David, „în care coboară duhul său”. În schimb, același duh îl chinuie pe Saul. În ce constă blasfemia și prostia compilatoilor biblici? În primul rând, ei au uitat că, de la bun început, în Facerea, cap. 6, Șabaot a interzis ca duhul său să pătrundă în vreun pământean. În al doilea rând, chiar și un simplu zeu nu s-ar fi ocupat de chinuirea unui împărat decăzut. Adevăratul Dumnezeu nu chinuie niciodată vreun om, ci-i acordă alinare, vindecare, întărire. Desigur, pentru aceasta, omul trebuie să creadă în Dumnezeu, nu în zeii salbatici din Biblie și alte scrieri vechi.
90. Cartea întâia a împaraților, cap. 18, art. 17 introduce o expresie blasfemică și sângeroasă, care a făcut carieră mai mult de zece secole: războaiele Domnului. În realitate, Marele Creator n-a instigat și n-a aprobat nici un război, nici o luptă, nici o crimă. Toate acestea le-aufăcut oamenii sălbatici, instigați de preoti sălbatici, închinători la zei războinici și cruzi. În art. 27 al aceluiași capitol, ni se prezintă și modalitatea prin care David a ajuns ginerele lui Saul: a ucis 100 de filisteni, le-a tăiat penisurile neconforme cu „legea Domnului” și le-a prezentat public, să se vadă că nu erau tăiate împrejur. Blasfemie! Marele Creator ne-a creat exact cum trebuie,
fapt pentru care nu trebuie să jertfim din trupul nostru nimic (nici prepuț, nici testicul, nici buze etc.).
91. Cartea întâia a împăratilor, cap. 19-26 ne prezintă dovada că Șabaot nu era nici pe departe un zeu puternic. Astfel, deși zeul îl alesese pe David, împăratul Saul, cel urât de „Domnul Sabaot”, îl gonește și-l torturează pe păstor în fel și chip. Aceasta explică și necredința judeocreștinilor în atotputernicia lui Dumnezeu, necredință încifrată în proverbul Până la Dumnezeu
te mănâncă sfinții si în teama de funcționarii statali, de parcă ar fi zei. În realitate, cine este ocrotit cu adevărat de Dumnezeu, pentru faptele sale creatoare si morale, nu se teme de nimeni și de nimic din această Lume. mă contrazice cineva? Condiția este însă ca omul să fie demn de ocrotirea divină, nu un păcătos care face toate relele, apoi se prezintă la popă, să-l ierte. Astfel de indivizi mistici nu vor ajunge niciodată sub ocrotirea divină.
92. Cartea întâia a împăraților, cap. 28 — Saul la vrăjitoarea din Endor explică bazele spiritismului atât de răspândit printre judeo-creștini. Împaratul Saul apelează la vrăjitoare, să-i aducă spiritul preotului Samuil, să-l sfătuiască ce are de făcut. Sălbaticii israiliți aveau scuza ignoranței și sălbăticiei lor, dar ce scuză au imbecilii contemporani care cred în spiritism? Științele ne arată că, odată cu moartea trupului fizic (care se și descompune ori se arde), corpul energetic părăsește pentru totdeauna această planetă, fără posibilități de a se întoarce, fie chemat, fie din proprie inițiativă (ca strigoi, spirit bântuitor etc.). Cei care cred în spiritisme sunt
la fel de blasfemici ca oricare alții, deoarece încalcă o lege divină, legea separării nete dintre lumea vie terrană și alte lumi, în care migrează sufletele. Ei pot fi simpli șarlatani, care folosesc trucuri de ventriloc pentru a imita spiritele sau alienați mintal, autosugestionati că discută cu
spiritele morților. În acest caz, psihologia a făcut lumină: cei care cred că văd spiritele morților și conversează cu ele, cum făcea B. P. Hașdeu, își produc imaginile decedatilor din memorie și discută cu ele direct din partea cea mai sălbatică a creierului (implicit, cea mai naivă) — creierul emoțional sau limbic.
93. Cartea întâia a împăraților, cap. 30 a instituit un obicei care continuă și în zilele noastre: să prazi pe „vrăjmașul Domnului” (art. 26) și să împarți prada între „dreptcredincioși”. Liderii politico-militari au avut mereu această scuză „divină” — jefuim dușmanii Domnului. În realitate, Dumnezeu nu are nici un dușman pământean sau de altfel, din cauză că este atoatecunoscător și atotputernic. Sălbaticii lacomi și șireți au folosit acest tertip pentru a jefui pe cei mai slabi.
Probabil, George Bush, îndoctrinat biblic de un negru baptist, a atacat și a jefuit Irakul în baza acestui principiu. Blasfemia aceasta este o frână cumplită în calea evoluției pașnice, creatoare și morale a Omenirii.
94. În Cartea a doua a împăratilor, cap. 5, art. 24, zeul Șabaot (tradus Domnul) intervine din nou direct în lupta dintre triburile israilite și străini: „că atunci va ieși Domnul înaintea ta, să taie în război pe cei de alt neam”. Blasfemie! Atotputernicul putea anihila, cu un cuvânt, o oștire mai mare decât Terra, dar a pus mâna pe sabie, să ucidă pentru „iubitul său David”, ajuns „împărat” peste triburile lui Iuda și ale israiliților?
95. Începând cu Cartea a doua a împăratilor, cap. 6, compilatorii numesc „sicriul lui Iahve („Domnul”) din textele anterioare — chivotul Domnului. Transportul acestei relicve, care a existat sau nu, a determinat mare veselie printre israiliți, cu cântece și dansuri. Cu această ocazie, David s-a lăsat dus de val, expunându-și public organele genitale. Halal carte sacră și revelată!
96. Începând cu Cartea a doua a împăratilor, cap. 7, preoții introduc o inovație în relațiile cu „Domnul”. Aceștia (Iahve, Șabaot etc.) nu mai discută direct cu conducătorii israiliți, cum procedaseră anterior, ci folosesc „văzători” și „prooroci”, ca intermediari. E un semn al începutului subordonării puterii laice celei religioase, subordonare care a continuat până la finele Evului Mediu creștin, cu toate consecințele ei nefaste pentru evoluția vieții umane. În acest capitol, Șabaot îi promite lui David, prin proorocul Natan, că din seminția lui se va naste „un fiu al Domnului”, care va zidi casa numelui (probabil, templu) și va domni veșnic. Această profeție a constituit baza religiei judeo-creștine de mai târziu (cam după o mie de ani de la pronunțarea ei). Textierii biblici susțin că Șabaot a anunțat astfel apariția lui Mesia, căruia el, zeul, să-i fie tată. Șabaot a avut însă pretenția să nu-i mai fie mutat chivotul din cort în cort, ci
să i se zidească lăcaș. Și așa au început să se construiască șandramalele mistice care au umplut planeta… Nu e o blasfemie să afirmi că Atotputernicul Stăpân al Universului încape într-o zidire făcută de mâna omenească (templu, biserică, geamie, sinagogă etc.)? Ba este!
97. Cartea a doua a împăratilor, cap. 10, prezintă o minciună gogonată, infirmată de textele istorice: cică, israiliții conduși de Ioan, fiul lui David, i-ar fi înfrânt pe sirieni. În realitate, David din tribul judeilor a domnit între anii 1013-973 î.e.n., s-a confruntat numai cu triburi filistine,„casa Domnului”. Sirienii erau prea puternici să fie învinși de triburile israilite. Cine a „revelat” minciuna, într-o carte „sacră”?
98. Cartea a doua a împăratilor, cap. 11, prezintă o mare mârșăvie săvârșită de „alesul Domnului” David. Acesta a corupt-o pe Vârsaviea, soția lui Urie Heteul și i-a trântit un prunc. Șia desăvârșit ticăloșia trimițându-l pe Urie Heteul sa moară în război cu amoniții, în cel mai expus loc, apoi a adus-o pe Vârsaviea în casa lui din Ierusalim, alături de celelalte neveste și și-a făcut-o soție. Un corupător, adulterin și ucigaș să fie alesul Domnului? Blasfemie!
99. În Cartea a doua a împăratilor, cap. 12, însuși zeul (Iahve ori Șabaot) săvârșește o ticăloșie: ucide pruncul născut din adulterul lui David. Ce vină avea bietul copil? Nu era mai drept să ucidă vinovatul? Ce vină are individul care a tradus numele zeului sălbatic prin Dumnezeu? Isprava zeului continuă însă pe alt ton: îi dăruiește lui David alt prunc, de la aceeași femeie, copil ce este numit Solomon. Interesant este faptul că, la timpul respectiv, David avea în harem 800 de țiitoare. Ce morală o fi impus zeul ăla în mințile sălbaticilor judei? Capitolul se termină cu un măcel bestial al amoritilor înfrânți: i-au tăiat cu ferăstraiele ori i-au aruncat de vii în cuptorul de
ars cărămidă. Desigur, cununa regelui amonit a fost însușită de David iar prăzile, de poporul său.
100. Așa morală la tată, așa morala la fiu. În Cartea a doua a împăratilor, cap. 13 ni se descrie un viol si un incest petrecut în „casa piosului David”. Primul său născut, Amnon, și-a violat sora de tată, Tamara, născută din altă concubină. David nu i-a reproșat nimic, dar Avesalom, fratele de sânge al Tamarei (după mamă), a organizat uciderea vinovatului. Cam aceasta era atmosfera morală în rândul „poporului sfințit de Iahve, mai presus de toate celelalte neamuri”. Niște sălbatici cruzi, cu pretenții de „popor ales”. E o blasfemie sau nu să afirmi că aceste bestii
numai aparent umane formau și formează „poporul sfânt și ales”?
101. Replica „morală” a lui Avesalom, prezentată în cap. 16-18 ale aceleași cărți, nu întârzie să apară. Fiul își izgonește tatal (David) din Ierusalim și „intră la țiitoarele lui, înaintea ochilor a tot srailul” (în văz public). După aceasta, urmează o cruntă luptă între devotații lui David și adepții lui Avesalom, în care cad vreo 20.000 de bărbați iar rebelul fiu este rănit și acoperit cu pietre, deoarece se credea că murise. Toate aceste fapte se petreceau sub ochii „Domnului”. Blasfemie!
102. Caracterul pur vrăjitoresc și sălbatic, al așa zisei religii monoteiste israilite este demonstrat clar în Cartea a doua a împăraților, cap. 21. David, constatând că foametea lovise trei ani la rând, oferă șapte bărbați din „casa lui Saul”, să fie sacrificați de gavaoniteni: „și i-au spânzurat pe ei în munte, înaintea Domnului”. Vă las să apreciați dumneavoastră despre ce „Domn” era vorba.
103. Ca o culme a nerușinării, după toate acestea, în cap. 23, cart. 2, David afirmă: „Duhul Domnului a grăit în mine și cuvântul lui, pe limba mea”. Un sălbatic se închipuia alesul lui Dumnezeu iar alți sălbatici actuali, judeo-creștinii, îi susțin această alegație, desi textele bublice ni-l prezintă ca pe un infractor. Ce blasfemie!
104. Cartea a doua a împăraților, cap. 24, ni-i prezintă pe zeii Iahve și Șabaot complet iraționali: pedepsesc poporul israilit cu ciumă, omorând 70.000 de oameni, pe motiv că David păcătuise, făcând recensământul populației apte de luptă. Mânia lor irațională nu s-a liniștit, până ce David n-a zidit jertfelnic în aria lui Orna și le-a sacrificat câțiva boi. Judecați și dumneavoastră cu cine îl identifică judeo-creștinii pe Dumnezeu!
105. Cartea a treia a împăraților, cap. 1 începe cu un „gheșeft” făcut de „proorocul” Natan cu Vârsaviea, mama lui Solomon, în timp ce David trăgea să moară. Natan o sfătuiește să-i ceară soțului domnia pentru fiul ei Solomon și-i promite că el îl va lămuri pe David că aceasta este voia „Domnului”. Conspiratorii reușesc și David poruncește preotului Sadoc să-l ungă împărat pe Solomon, în Sion, prin vărsarea unui corn de ulei pe capul său. Acest ritual al ungerii cu ulei, pur vrăjitoresc, continuă și astăzi la judeo-creștini, prin mirungere.
106. Cartea a treia a împăraților, cap. 2 prezintă primele fapte ale „înțeleptului rege Solomon, cel uns de Domnul”: și-a ucis fratele mai mare, eventual concurent la tron, Adonias, a alungat preotul tatălui său, Aviatar (fără motiv) și si-a însușit haremul de 800 de țiitoare al tatălui sau. Niște fapte foarte pioase și plăcute „Domnului”, nu?
107. Cap. 3 din Cartea a treia a împăraților începe cu o minciună sfruntată, infirmată de textele istorice. Cică, Solomon s-ar fi căsătorit cu fiica faraonului Egiptului. Nu se precizeaza nici numele faraonului ca de altfel în întreaga Biblie, nici numele fetei. În realitate, Solomon a domnit între anii 973-933 î.e.n., în timpul dinastiei 21 egiptene, care nu permitea căsătoria prințeselor decât în cadrul familiei (de obicei, cu propriul frate). Nu numai că Solomon n-a avut relatii cordiale cu Egiptul, dar, în anul 930 î.e.n., faraonul Sheshonk din Bubastis, întemeietorul dinastiei 22, a ocupat și a jefuit Ierusalimul, inclusiv templul pe care Solomon în construise pentru „duhul
Domnului din chivot”. Dacă în chivot ar fi fost cât de mică putere supranaturală, egiptenii nu lar fi putut atinge. În acest capitol, „minunile” se reiau. În noaptea după ce Solomon a făcut o jertfă de o mie de arderi, în Gavaon, „Domnul” i s-a arătat și i-a permis să-i ceară ceva pentru el. Solomon a cerut înțelepciune, iar Domnul, încântat, i-a promis că-i va lungi zilele vieții, dacă îi va asculta poruncile, așa cum le ascultase tatăl său David. Multă aiureală și multă blasfemie în mintile celor care au tradus numele zeului Iahve prin Domnul. Uitaseră ei, oare, că David săvârșise un
lung șir de fărădelegi care îl mâniasera pe „Domnul”? Uitaseră ei că Solomon săvârșise deja un fratricid, crimă de neiertat în orice lege divină sau umană?
108. triburile lui Iuda și Israil nu s-au putut lepăda niciodată de politeismul babilonian, însușit pe timpul robiei. Solomon a construit templul „Domnului”, dar nu s-a putut abține să nu-l împodobească cu doi heruvimi (boi înaripați), după obiceiul religios babilonian. Câtă minte au cei care scriu, prin cărți de religie pentru elevi, că heruvimii erau îngerii lui Dumnezeu? Să nu-i
plesnească cineva pentru blasfemie? Această construcție, descrisă în cap. 6 al Cărții a treia a împăraților, a fost tradusă de sinodul BOR prin cuvântul biserică, cuvânt apărut o mie de ani mai târziu, după creștinare, din grecescul basilica (casa basileului). În ciuda părerii multor judeo-creștini formaliști, că venirea lui Jeshua a eliminat salbăticia Vechiului Testament, întreaga organizare bisericească creștină se bazează pe regulile din acest text murdar și blasfemic.
109. Cartea a treia a împăratilor ne prezintă o gogoașă pe care n-o poate înghiți nici cel mai naiv pământean (cap. 8). În art. 10-12, se afirmă că însuși „Domnul” s-a prezentat la sfințirea templului (sinodul BOR a tradus templu prin biserică), sub forma unui nor. Chiar așa să fi fost? Dumnezeu are timp să umble prin toate șandramalele construite de sălbaticii idolatri si blasfemici? Tema norului revine obsedant în religia judeo-creștină, chiar și acum, când toți oamenii ar trebui să știe din ce e făcut un nor. În acest an, am văzut o fanatică mistică profețind, pe un post de televiziune din București, că Isus Christos va veni pe un nor, să judece
viii și morții. Imediat, în mintea mea s-a născut o imagine hazoasă: Isus, îmbrăcat în gealabeaua tradițională, călare pe nor, depășit de un turbo-jet plin de pasageri moderni. Nimeni, absolut nimeni, nu poate împăca religiile sălbatice cu marile realizări ale lumii moderne. La o așa sfințire de templu, nu puteau lipsi jertfele de tip sălbatic. Art. 64 precizează că s-au jertfit 20.000 de boi și 120.000 de oi, sfințind „Casa Domnului”. Aceasta e sfințire sau măcel?
110. În Cartea a treia a împăratilor, cap. 11, Solomon nu ne mai apare atât de înțelept ca în pilde ci ca un desfrânat: avea 700 de femei stăpâne și 300 de țiitoare, de mai multe neamuri (egiptence, moavitence, amanitence, sirience, idumence, sidonence, hetence și amorence). Sub influența lor, a ridicat statui „altor dumnezei”: Astarte din Sidon, Hamos din Moav, Moloh din Amon etc. Bănuiți că „Domnul” Iahve s-a înfuriat? Exact aceasta a făcut: l-a amenințat că-i va rupe împărăția. Pentru prima dată, Biblia precizează și un nume de faraon, Sasac, la care s-ar fi
retras Ierovoam, dușmanul lui Solomon. Istoria egipteană nu confirma acest nume; în vremea respectivă, faraon era Sheshonk din Bubastis. Să mai creadă cineva că Biblia e carte revelata de „porumbelul divin”?
111. Cartea a treia a împăratilor pune din ce în ce mai mult accent pe prooroci din popor, care intermediau relatiile dintre muritori și zei. E un semn că, prin secolul 8 î.e.n., puterea militară a regilor scădea în fața puterii religioase. Uneori, proorocii spuneau lucruri de-a dreptul blasfemice, în numele „Domnului” (Iahve, Șabaot, Adonai etc.). De pildă, în cap. 14, proorocul Ahia îi spune soției „împăratului” Ierovoam că fiul ei va muri, deoarece tatăl n-a respectat voia Domnului, cum o respectase David (vezi păcatele lui David, exemplificate anterior!). Ahia o anunță că Domnul va surpa „împărăția” lui Ierovoam și pe „cei care se pișă pe pereți” (textual,
art. 10). Vi-l puteți imagina pe Atotputernicul pândind din Cer, să surprindă păcătoșii care se pișă pe pereți? Blasfemie!
Același capitol precizează că iudeii, sub domnia lui Rovoam, au revenit la obiceiurile pederaste, fapt pentru care „Domnul” a permis faraonului Susachim să-i înfrângă și să-i jefuiască. Istoria foarte exactă a egiptenilor nu confirmă palavrele „revelate divin” ale compilatorilor biblici.
112. Cartea a treia a împăraților, cap. 15 prezintă războaiele fratricide dintre tribul lui Iuda și alți israiliți, toate din porunca „Domnului”. În realitate, aceste războaie indică scăderea fricii de Iahve și sălbăticia populațiilor respective. Regele judeu Asa a plătit cu mult aur sirienii sa-i bată pe israiliții din triburile Dan, Avel, Maahei și Neftali. „Împăratul Vaasa” a măcelărit tribul lui Navat, urmașul lui Ierovoam, „care îl întătâtase pe Domnul”, până la totala dispariție a tribului. Blasfemie!
113. Cap. 16 din aceeași carte ne prezintă un Dumnezeu mânios pe israiliții lui Vaasa, căruia îi trimite cuvânt, prin proorocul Iu, fiul lui Anani”: Pe cel mort al lui Vaasa în cetate îl vor mânca câinii și pe cel mort pe câmp îl vor mânca păsările Cerului”. Vi-l imaginați pe Dumnezeu grăind aceste cuvinte? Într-adevăr, în următoarele articole (8-14), Ila, feciorul lui Vaasa, a fost detronat și ucis de șeful cavaleriei sale, Zamvri. Învingătorul a ucis tot tribul lui Ila, de n-a lăsat „nici să se
pișe pe perete” (textual, art. 11). Acestea sunt fapte și cuvinte demne de o carte sfântă, dragi cititori? Compilatorii sunt si contradictorii: ei afirmă că Zamvri a ars de viu în casa părintească, pentru „păcatele făcute în fața Domnului”. Anterior, tot ei spuseseră că Zamvri va îndeplini voința Domnului, transmisă prin prooroc.
114. Cartea a treia a împăraților, cap. 17-19 constituie baza minunilor din evanghelia judeocreștină (Noul Testament). Începând de la acest capitole, proorocii fac și minuni, pe lângă misiunea de a transmite oamenilor poruncile „Domnului” (Iahve, Șabaot etc.). Proorocul din aceste capitole, Ilie Tesviteanul din Gaalaad, săvârșește, cică, mai multe minuni: înmulțește făina și uleiul din casa unei văduve la care locuia, îi învie acesteia pruncul mort, aduce foc divin, din Cer, pentru aprinderea unui jertfelnic, etc. Desigur, violența bestială nu putea lipsi nici din
acest „ales al Domnului”: Ilie a ucis cei 400 de prooroci ai lui Baal și cei „400 de prooroci ai desișurilor” care îi făceau concurență (prin înjunghiere). Ulterior, Ilie Tesviteanul a rătăcit prin deșert 40 de zile (cum vom vedea și la Jeshua-Christos), hrănit cu turte de orz și apă, de „un înger al Domnului”. Cam sărac zeul ăsta care nu avea decât turte de orz… După cum se schimbase moda religioasă, „Domnul” i s-a arătat lui Ilie și i-a poruncit sa plece în Asiria, să-l ungă pe Azail împărat, apoi să se întoarcă, să ungă împărat peste israiliții pe Iu și pe Eliseiu, prooroc în locul lui. Ilie a pornit la drum și, exact ca în evanghelia de mai târziu, Eliseiu își parăsește familia și-l urmează, cum apostolii îl vor urma pe Jeshua-Christos.
115. Cap. 21 din aceeași carte ne prezintă un „Domn” care folosea și argoul, mai ceva decât cei mai spurcați la gură. „Împăratul” Ahav a determinat moartea lui Navute israilitul, cu scopul de a-și însuși via acestuia (un împărat interesat de o vie amărâtă?). Imediat, „Domnul”, uitând ce
sarcini îi dăduse anterior lui Ilie Tesviteanul, l-a trimis pe acesta la Ahav, să-i spună: „În locul în care au lins porcii si câinii sângele lui Navute, acolo vor linge câinii sângele tău și curvele se vor spăla cu sângele tău”. Vă puteți imagina că Dumnezeu folosea un astfel de limbaj, coborânduse
la nivelul unor sălbatici bestiali? În cap. 22, art. 38, blestemul „Domnului” se împlinește întocmai.
Începând cu cartea a treia a împăraților, rolul proorocilor, numiți inițial văzători, crește, în detrimentul poruncilor cu caracter civilizator date de împărati, în numele Domnului. Începând
cu această perioadă, orice delirant mistic, chiar bolnav mintal, se putea declara prooroc și afirma că vorbește în numele „Domnului”. Acest obicei blasfemic s-a prelungit, prin judeocreștinism, până în zilele noastre. În realitate, Dumnezeu nu vorbește prin gura nici unui delirant mistic, preot, vrăjutor etc. Dumnezeu inspiră doar oamenii de știință angrenați în marele efort al evoluției umane, oameni care nu afirmă niciodata că vorbesc în numele Domnului.
116. Cartea a patra a împăraților debutează cu minuni deloc pioase făcute de Proorocul Ilie Tesviteanul. „Împăratul” Ohozia din Samaria, fiind bolnav, a trimis soli în Acaron, să obțină însănătoșirea de la zeul Belzebut, zeu transformat ulterior de judeo-creștini în căpetenia diavolilor. Ilie, păros și încins numai cu o curea, exact cum va apărea ulterior Ioan Botezătorul, a trimis înapoi solii, pe motiv că israiliții au propriul Domn. Ca să le facă proba cât de puternic este el, Ilie a ars cu foc din Cer două trupe de câte cincizeci de călăreți nevinovați, trimiși de Ohozia să-l invite la palatul său, să-l vindece. Ilogic, barbar și blasfemic! Totuși, aceste blasfemii puse pe seama lui Ilie Tesviteanul constituie baza de compunere a Noului Testament.
În cap. 3 al acestei cărți, Ilie îi predă ștafeta lui Eliseiu, sub forma cojocului său și se ridică la Cer, în „car de foc mare”. Eliseiu începe să facă minuni, cu „blesteme” de la „Domnul”. În Vetil, blestemă niște copii care râdeau de chelia lui și 42 dintre ei sunt uciși imediat, de o ursoaică ieșită din pădure. Să credem că această faptă a fost inspirată și produsă de Divinitate?
117. Cartea a patra a împăratilor, cap. 4 — Minunile lui Eliseiu pregătește psihic populația israilită și naivă pentru minunile ulterioare ale lui Jeshua-Christos. Eliseiu ajută o văduvă să i se înmulțească uleiul în vase, să-l vândă mereu și să poată trăi, exact ca în basmele arabe, dar și ca
în evanghelie (înmulțirea unei somanitence, exact cum Jeshua-Christos îl va învia pe Lazăr. Minunile lui Eliseiu, învățăcelul lui Ilie Tesviteanul, continuă cu înmulțirea a 20 de turte de orz și a unei legături de smochine, de a hrănit tot poporul din Galgala, ba încă a și rămas. Vă sună ceva cunoscut în aceste minuni imposibile?
118. Minunile lui Eliseiu, din Cartea a patra a împăratilor, cap. 5 și următoarele sunt similare multor povești ale altor neamuri, dar pregătesc populația, prin repetare, să creadă în minuni, fenomen negativ perpetuat până în zilele noastre. Intoxicatul religios nici măcar nu mai observă
contradicțiile flagrante, apărute de la un capitol la altul. De pildă, în cap. 5, Eliseiu îl vindecă de lepră pe Neeman, căpetenia oastei siriene, prin simpla scufundare de șapte ori în apa Iordanului, dar în capitolul 6, ajutat de „Domnul”, bate sirienii cu orbire, cu ajutorul unor care de foc, la care erau înhămați cai de foc. În același capitol, Eliseiu determină o secure de metal să plutească pe apă, e inspirat de „Domnul” să ghicească prețul de a doua zi al orzului și al făinii. La fel ca în toate fabulațiile biblice, compilatorii repetă cu stăruință de sugestionari că
numai zeii israiliți au putere, numai ei vindecă, numai ei asigură victorii miraculoase, încât până și inamicii recunosc cu umilință că sunt atotputernici. Sugestionarea a pătruns în masele israilite și, prin judeo-creștinism, în alte populatii, determinând părerea greșită că respectivii zei (Iahve,
Șabaot, Eli, Adonai, El Shadai) ar fi chiar Dumnezeu.
Faptele istorice bine probate contrazic toate aceste laude aduse zeilor israiliți: majoritatea timpului, israiliții au fost salbatici, cruzi, desfrânați, înfrânți și robiți de alte popoare din Orientul Apropiat. De exemplu, micuțele triburi israilite nu i-au bătut niciodată pe sirieni, egipteni și
babilonieni, ca să nu mai amintesc ce au pățit de la romani. Sugestia de masă, indusă de preoți și prooroci, a funcționat însă pentru salbaticii israiliți antici, astfel că aceștia au crezut cu puterea în poveștile naive și blasfemice din Vechiul Testament. La fel de naivi si de blasfemici sunt judeo-creștinii actuali, nu numai pentru cele prezentate în acest capitol, ci și în cele următoare.
119. Cartea a patra a împăratilor, cap. 9, pune pe seama lui Dumnezeu alte blasfemii, transmise, cică, prin „Eliseiu omul Domnului”. Acesta își trimite un ucenic la Iu, să-l ungă împărat al israiliților pe furiș, în cămară și să-i spună profeția: Vei stârpi casa lui Ahaav, până la cel ce se pișe pe perete… și pe Iezavel o vor mânca câinii pe câmpul Iezreel și nu va fi cine s-o îngroape”. Vă las pe dumneavoastră să judecați dacă aici e vorba deDumnezeu ori de niște sălbatici blasfemici. Capitolul se încheie cu „pioasa” faptă a „alesului Domnului Iu”. Acesta poruncește slugilor s-o arunce pe prințesa Iezavel de la etaj și „s-a stropit cu sângele ei peretele
și caii o călcară pe ea”. Acestea sunt fapte de ales al Domnului și demne de a fi consemnate într-o carte sacră?
120. Cap. 10 din aceeași carte începe cu un măcel bestial: „alesul Domnului” Iu a poruncit samaritenilor să-i ucidă pe cei 70 de fii ai lui Ahav și să le aducă capetele în coșuri, la el, în Iezreel. A depozitat capetele în grămezi la poarta cetății și a ținut o cuvântare, în numele Domnului, să îngrozească israiliții. Ulterior, i-a prins și pe cei 42 de frati ai regelui Ohozia din Iudeea și i-a înjunghiat, din „râvnă pentru Domnul Șavaot”. A intrat apoi în Samaria și a ucis toată suflarea din tribul lui Ahaav, așa cum fusese porunca „Domnului”, dată prin Eliseiu. Și-a continuat măcelul cu uciderea proorocilor, popilor și robilor zeului Baal, probând că nu era nici un fel de ales al lui Dumnezeu, ci numai un sălbatic crud, care ucidea pe închinătorii la alți zei,
cu scopul de a-și impune zeii proprii. După modelul său, judeo-creștinii au ucis circa un miliard de oameni, pentru a impune zeul Ieshua-Christos. A avut Divinitatea vreun amestec în aceste lupte pentru impunerea unuia sau altuia dintre zei? Categoric, nu! Adevăratul Dumnezeu ne-a învățat că viața umană este suprema valoare de pe această planetă, fapt pentru care trebuie ocrotită și ajutată să evolueze.
Art. 32 din cap. 10 al acestei cărți precizează: „Și au zis Domnul (plural-elohim? Șabaot și Iahve) către Iu: pentru că bine ai făcut ce este drept în ochii mei și toate cele ce erau în inima mea ai făcut casei lui Ahaav, fiii tăi pâna în al patrulea neam vor ședea pe scaunul lui Israil”. E blasfemie sau nu este, să afirmi că Dumnezeu a spus așa ceva?
121. Cartea a patra a împăratilor, cap. 11, ne prezintă un paricid atât de obișnuit în „sacra” Biblie, încât nici nu ne mai impresionează. Dupa moartea regelui Ohozia și a 42 din fratii săi de la alte mame, mama fostului rege, Gotolia, a luat conducerea Judeei. Sora lui Ohozia a ascuns pe unul din fiii acestuia Ioas, până la maturitate. Atunci, cu ajutorul preotului Iodae, l-a pus domn peste tribul (regatul) lui Iuda. Mama lui Ohozia a considerat fapta nepotului ei răzvrătire, fapt pentru care preotul Iodae a poruncit să fie lichidată. Ioas n-a făcut nimic pentru a-și apăra bunica, ci s-a bucurat „întru Domnul”, a distrus templul lui Baal si i-a ucis preoții. E clar că în acest pasaj nu e vorba de Dumnezeu, ci de niște zei sălbatici și cruzi?
122. Foarte probabil, intoxicații judeo-creștini nu observă contradicțiile din textele biblice, deoarece în capetele lor domnește un haos bestial. În Cartea a patra a împăratilor, cap. 23, art. 24, se precizează clar că terafimii erau idoli pe care regele Iosia i-a scos din „casa Domnului”, pentru a respecta legea lui Moise. Așa cum am văzut anterior, chivotul lui Iahve se sprijinea pe doi heruvimi (boi înaripați — idoli zoomorfi). Religia judeo-creștină a pastrat până în prezent idolii terafimi, sub forma de serafimi, imaginați ca niște capete umane cu aripi. Blasfemie!
123. Credeti că vreun lucru cu adevărat divin poate fi distrus? Eu cred că nu, deoarece tot ce e făcut de Dumnezeu e indistructibil. Cei care au numit templele și bisericile „casa Domnului” au fost niște blasfemici ignoranți. În a patra carte a împăraților, cap. 25, art. 9, ni se spune că oștirile babiloniene ale lui Nabucodonosor au ars „casa Domnului” din Ierusalim. Într-adevăr, babilonienii au distrus templul zeilor israiliți, însă nici vorbă ca aceștia să fi fost Domnul. Identificarea este blasfemică.
124. Caracterul divin și revelat al amalgamului blasfemic din Vechiul Testament este contrazis și de neadevăruri flagrante, probate istoric. De pildă, Cartea lui Esdra, cap. 1, susține că împăratul perșilor, Kir, ar fi afirmat că Domnul Dumnezeu i-a poruncit să-i zidească casă în Ierusalimul din Iudeea. Apoi, Kir s-ar fi adresat cu umilință robilor iudei și israiliți, spunându-le să meargă în Ierusalim, să zidească casa Dumnezeului lui Israil, „căci el este Dumnezeul cel din Ierusalim”. În textul original, nu existau cuvântul Domnul și Dumnezeu, ci zeii lui Israil cei din Ierusalim. Cine a făcut echivalarea a săvârșit o groaznică blasfemie. În al doilea rând, „porumbelul divin” care lea
dictat textul compilatorilor era un ignorant în materie de istorie a Orientului, ca să nu mai spunem despre întreaga Terra și de întregul univers. În realitate, perșii au stăpânite Palestina intre anii 539-332 î.e.n. iar cel care a permis iudeilor să-și refacă templul din Ierusalim, pentru zeii lor proprii (Iahve, Șabaot, Adonai, Eli, elohim) a fost împăratul Darius I. Eroarea compilatorilor este cu atât mai mare cu cât descriau evenimentele trăite în timpul vieții lor, căci Vechiul Testament a fost redactat în secolul 5 î.e.n.
125. Începând cu cap. 2 din Cartea lui Esdra, Vechiul Testament folosește termenul jidov (jidan) pentru israiliții și iudeii întorși din captivitatea babiloniană. Nu-mi explic de ce sioniștii actuali consideră acești termeni jignitori, când strabunii lor l-au purtat cu mândrie, până în secolul 19 e.n. Probabil, la mijloc e vorba de vreo țicneală gematrică, specifică rabinilor evrei închinători la semne (litere și cifre din „alfabetul sacru”). În cap. 3 al acestei cărți, compilatorii biblici au relatat că jidovii au ridicat jertfelnic în Ierusalim, cum era scris în legea lui Moise, omul zeului Iahve. Judeo-creștinii au tradus încă Iahve prin Dumnezeu, săvârșind o blasfemie. Dacă Iahve ar fi Dumnezeu, înseamnă că Societatea Umană terrană ar fi o hoardă de sălbatici cruzi și
desfrânați, care trebuie dresați cu frică, durere și moarte.
126. Cap. 5 și 6 din Cartea lui Esdra abundă în blasfemii de tipul „în țara jidovească se construiește casa Dumnezeului cel mare”. „Dumnezeu al cărui nume locuiește în casa din Ierusalim” etc. În textul original, se spune clar că era vorba de un templu al zeilor jidovești, în care se făceau jertfe de animale, cu scopul de a „aduce miresme bune zeilor”, zei imaginați antropomorf și hrănindu-se din fumul cărnii arse. Numai la sfințirea templului nou construit sau jertfit o sută de viței, două sute de berbeci, patru sute de miei și 12 iezi, pentru „păcatul a tot Israilul”. Începând din aceste capitole, compilatorii biblici își numesc zeii „zei ai Cerului și ai Pământului” iar judeo-creștinii au tradus cuvântul zei prin Dumnezeu. Cap. 7 din aceeași carte,
art. 24, instituie o regulă care, din nefericide pentru Civilizația Umană, mai funcționează și astăzi: slujitorii templului, de la preoți si până la ultimul portar, să nu plătească bir la fel ca și ceilalți oameni.
127. Cartea lui Esdra, cap. 9 și 10 ne prezinta un zeu suprem rasist, Iahve, așa cum imaginase Moise la început, care socotea căsătoria jidovilor cu persoane de alt neam un păcat mare și o murdărie. În adunarea jidovilor din Ierusalim, ei îl îndeamnă pe preotul Esdra să îngrozească întregul popor cu mânia lui Iahve, încât toți căsătoriți cu femei din alte triburi să-și lase soțiile și copiii născuți din ele. Preotul Esdra a făcut întocmai, adunând bărbații din triburile Iuda și Veniamin la judecată și la despărțire de soții. Evreii au perpetuat acest obicei până în zilele noastre, spre paguba lor, deoarece lipsa metisării a produs multe exemplare nereușite.
Salvarea le-a venit de la evreice mai puțin habotnice, care au făcut prunci din afara căsătoriei ori în adulter, cu bărbați din alte popoare și rase. Așa se face că, printre evrei, găsim destul de mulți lipsiți de fizionomia tipică subrasei semite, cu înfățișare ariana (blonzi, șateni sau roșcați, cu ochi albaștri, verzi ori căprui). Jeshua din Nazaret, cel zeificat mai târziu ca Isus Christos, a fost rodul unei astfel de relatii, între evreica Miriam și soldatul roman Pandera (conform Talmudului). Rasismul judaic este mai puțin susținut de ei înșisi și mai mult de religia judeocreștină, religie care consideră și sustine că triburile judeo-israelite sunt „popor ales de
Dumnezeu” iar patria lor actuală, Israelul, „țara sfântă”. Aceste manifestări rasiste trebuie reprimate la fel ca oricare altele.

Dupa cum am mai spus, pasajele sunt preluate din cartea lui Pavel Corut, „Mantuirea dupa cumplita ratacire” . Ele pot fi verificate in Vechiul Testament de catre oricine dispune de o Biblie acasa. Am preferat sa folosesc pasajele autorului P. Corut, deoarece acesta foloseste un registru stilistic mult mai adecvat in aceste teme.

About yonutz89

young'n full of life

4 responses »

  1. lila spune:

    […] Legat de acest subiect vezi si: https://urbanlegendbest.wordpress.com/2011/04/26/bizarerii-din-biblie/ Tags: joc divin, […]

  2. Ned.Kelly spune:

    esti o mizerie tu cel care a scris acest articol, deja esti un zomby cu creierul spalat de mai marii care ti-au intins inaintea ochilor felia cea mai mare

  3. dan spune:

    Trebuie doar sa citesti vechiul testament si vei observa ca iahve este un zeu marunt ,initial agrar ( avram isi pune fiul sa puna mana sub coasta -adica pe organul sexual = sa jure ,deci era un zeu al vegetatiei ,al reanoirii ,ulterior -sub influenta altor zei si populatii evoluate spirutual ,zeul asta -desi este doar unul dintre multii zei evrei – vdobandeste atributul tunetului /fulgerului /muntelui -vezi neevreul moise – ,doar sub impactul monoteist al civilizatiilor persane .dacice .egi[ptene ,zeul iahve devine solar /uranian ,apoi capata ij sec.unu era noastra si in urmatoarele secole caracter monoteist imprumutand de la aceste civilizatii superioare -vezio Celsius contra lui Origene .Deci kelly zomby esti tu .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s